Maverick

La ora la care scriu acest text am făcut, deja, pace cu mine.
Nu, n-am citit nimic de pe lista mea personală săptămâna trecută.
Nu, nici săptămâna asta nu prea văd cum aş putea să înghesui o carte "pentru mine".
Da, e frustrant.
Nu, nu prea am ce face.

Săptămâna trecută am stat de vorbă cu Jonah Sachs, cel cu clipurile virale The Meatrix şi The Story of Stuff şi cu parafrazele livreşti la Star Wars şi la Eroul cu o mie de feţe al lui Campbell, despre succes, creativitate şi risc inteligent. Săptămâna asta m-a prins citind rapoarte despre cum calitatea educaţiei pe care un copil o primeşte în România îl plasează undeva, la coada Europei - un decalaj de 3,4 ani, cel mai mare din Uniune. Cifre din noul Index al Capitalului Uman, lansat de Grupul Băncii Mondiale. Încerc să leg conversaţiile şi lecturile astea între ele. Nu prea iese. Nu prea-mi iese, de fapt. Jonah îmi povestea despre cât e de important să ieşi din rutină, fie ea şi bună, şi să-ţi asumi riscuri inteligente. Eu trăiesc într-o societate care-şi asumă continuu riscuri, nu neapărat inteligente, dar care nu a reuşit să creeze o rutină bună. Cam în niciun domeniu.

Eu, cel puţin, fac parte dintr-o generaţie mereu vlăguit hăituită. Bombardată cu informaţie care s-a transformat în balast. Uniformizată în exces (din seria mea, cine nu dădea la Drept, dădea la A.S.E. şi invers; încă mai cred că restul am fost un soi de mavericks cu probleme serioase de adaptare). Bântuită de instabilităţi politice şi crize economice. Şi mereu alte crize. Şi alte instabilităţi. Debusolată cultural. Pierdută undeva între ditirambi şi hate speech, cu prea puţină opinie argumentată, pertinentă, avizată care să circule într-un mainstream niciodată echilibrat hormonal.

Eu am făcut destul de multă şcoală. Am câteva hârtii în care scrie că m-aş fi descurcat destul de bine. Şi, totuşi, cel mai important lucru pe care l-am învăţat la şcoală a fost frica. Frica de umilinţă, de penibil, de inadecvare, de ratare, de muncă anostă de birou, de viaţă în care să nu-mi văd familia şi să nu apuc să citesc de plăcere, de claustrare, de lipsă de creativitate, de... rutină. Nimic din reperele mele importante nu s-a conturat atunci. Am citit destul de mult. Pe lângă bibliografii. În afara lor. Câteodată în contra lor. Sunt, una peste alta, produsul unui haos educaţional. În care copiii erau nişte mici Sisifi instruiţi să acumuleze cât mai mult, în ritm cât mai spectaculos, ca să se poată adapta "structurilor lumii de mâine". Structurile astea n-au prea apărut, dar starea de alertă a rămas. Cum a rămas şi presiunea. Uneori şi trauma. Suntem parte dintr-o naraţiune cu final prestabilit.

Mă întorc fulgurant în conversaţia cu Jonah, care vorbeşte despre cum suntem condiţionaţi de toate experienţele noastre anterioare. Ele activează un mecanism care orchestrează reacţia. La stres, la pericol, la provocare. Dacă nu rupi cercul, dacă nu-ţi variezi conştient paşii de abordare a unei probleme, reacţia rămâne mereu aceeaşi. Eşti blocat într-o poveste mai tocită ca momentele subiectului din Sobieski şi românii.

Mă gândesc la generaţia mea, obsedată de mantre care ţipă bolduit la tine, de pe pereţii tuturor, să-ţi redescoperi copilul interior. Mă gândesc la copiii care am fost, responsabilizaţi prea devreme. Încărcaţi cu prea mult. Dependenţi, acum, la maturitate, de tot soiul de bonificaţii (o vacanţă, o maşină, orice astupă faptul că ne vedem rar şi facem prea puţine alegeri de plăcere, că suntem claustraţi în metrouri şi birouri, că încă ne e frică de umilinţă, de inadecvare, de penibil, de...) şi de pusee de înţelepciune firoscoasă (toţi suntem experţi în ceva). Mă gândesc la copiii de-acum, forţaţi prea devreme să-şi asume, să conştientizeze, să facă achiziţii (ei nu au nevoie de bonificaţii, sunt semn de răsfăţ). Mă gândesc la şcoala de-acum, condiţionată de şcoala de-atunci. La mimetism. La mecanisme în continuu rulaj. La cât mi-ar plăcea, câteodată, să ne redescoperim adultul interior. Să ne asumăm vârste şi traume. Şi responsabilităţi. Şi să rupem lanţul. Şi să construim rutină. Altă rutină. Una care să ne dea dreptul de a vorbi, din când în când, şi despre risc inteligent, şi despre luxul (ce lucru trist să ajungi să-i spui "lux"...) de a fi creativ... Măcar din când în când, fără să ai senzaţia că eşti neancorat în realitate, sau că vorbeşti despre macarons unui grup de oameni înfometaţi.

Mă gândesc că urăsc momentele subiectului din Sobieski şi românii. Probabil pentru că erau şi ele recitate ca o mantră complet golită de conţinut. Osatura unei naraţiuni cu final prestabilit.

Cât scriu toate astea, M. doarme alături.
M. e cea mai creativă persoană pe care o cunosc.
M. are şapte ani.
Copiii care se nasc acum, cât doarme M., vor avea un decalaj educaţional de 3,4 ani şi o productivitate de 60% când vor creşte, ambele motivate de lipsa serviciilor de sănătate şi educaţie de calitate în anii copilăriei.
Nu pot să trec peste cifrele astea.
Pur şi simplu nu reuşesc. A fost o zi lungă şi grea. Şi nu vreau să fac pace cu ea.
Nu vreau nici măcar să fac pace cu mine.
Suntem, încă, prea tineri pentru asta.