N-am cum să uit primul meu la pelerinaj la o mănăstire din nordul Moldovei. Nici eu, nici alţi cîţiva pionieri fruntaşi, chirciţi în autocar, rugîndu-ne să ajungem mai repede şi să găsim un veceu. Cînd uşile automate s-au deschis pufăind, am răsuflat uşuraţi şi am năvălit afară, ca prin poarta raiului, către cele mai apropiate tufişuri. Cel mai recent drum pe care l-am făcut la mănăstire a fost prin iulie. Am plecat cu soţia pe Ceahlău. La poalele muntelui era o vreme frumoasă ca în prima zi de după facere, către seară ne-a prins potopul: ploaie cu gheaţă cît nuca, o schimbare de temperatură de la 30 la 0 grade. La Dochia nu am mai găsit locuri de cazare. Şi tocmai cînd mai să ne împăcăm cu gîndul că o să dormim în sala de mese, am făcut o încercare la schitul din apropiere. Ne-a primit un călugăr de acolo fără altă întrebare decît dacă ne mulţumim cu puţinul unei camere în care abia încăpeam noi şi rucsacii. Am dormit ca într-un hotel de cinci stele. Nu mai pot să-mi închipui "sînul lui Avraam" altfel decît o chilie săpată sub pămînt.
Între turism şi pelerinaj, găseşti pe internet o generoasă ofertă, numită "turismul de pelerinaj". Acesta este motivat, se spune, "de considerente spirituale şi se manifestă mai ales cu ocazia sărbătorilor religioase tradiţionale". La www.manastiri.go.ro sau la www.ortodox.ro, de exemplu, găseşti ghiduri complete ale mănăstirilor româneşti şi poţi afla că drumurile cele mai scurte către Dumnezeu încep de pe DN2, DN17, DN28-28A etc. Vrei o vizită pe muntele Athos? Nici o problemă: www.macedonian-heritage.gr/Athos îţi dă şansa să o faci on-line din solitudinea scaunului tău ergonomic. Nu-i nimic rău în asta. Numai că, mai cîrcotaş din fire, nu pot să-mi ascund mîhnirea care mă cuprinde cînd văd cîte mănăstiri - locuri destinate, după mine, tihnei şi singurătăţii împreună cu Dumnezeu - au site. Nu ştiu de ce icoanele în Macromedia Flash, pozele de grup cu călugări zîmbitori, consemnările unei măicuţe – "O zi din viaţa mea la mănăstire", à la Jurnalul lui Bridget Jones -, mesajele publicitare gen "Visit Mount Athos!" îmi dau frisoane. Ce să zic cînd aflu că o mănăstire nu are ctitori, ci, mai nou, sponsori: S.C. Ardealul S.A., S.C. Ardudana S.A., S.C. Barbu S.R.L., S.C. Rex Mobil, S.C. NetAccess S.R.L., S.C. Sermis Electronic S.R.L., S.C. Expert Sermis S.R.L.? Cum companiile amintite nu s-au gîndit la toate, există şi pustnici care solicită pe internet o maşină: "AVEM MARE NEVOIE DE UN MIJLOC DE TRANSPORT... şi nu dispunem de resursele financiare necesare achiziţionării unui autovehicul".
Cît despre "considerentele spirituale" care ne poartă mănăstiri, cred că astăzi pelerinajul a fost înlocuit aproape întru totul cu turismul. Motivele "turismului de pelerinaj" sînt animate mai degrabă frumuseţea picturilor, de peisajul spectaculos, de confortul oferit. Mănăstirea care deţine o icoană ce plînge reprezintă cu siguranţă un obiectiv turistic cotat cu mai multe stele decît un biet schit ascuns în inima pădurii.
Acum, drept să spun, mă bate şi pe mine gîndul să mă retrag la mănăstire. Atît doar să-mi găsesc nişte firme care să-mi sponsorizeze singurătatea. Iată strictul necesar de care aş avea nevoie pentru asta: laptop, Intel Pentium 4 la 3 GHZ, HDD de 80 GB, ComboDriwe 16 X, un giga de RAM, LAN Wireless, un televizor Panasonic flat şi antenă parabolică ca să prind culorile divine ale PAX-ului... Eventual, şi-un Land Rover 4x4 cu amortizoare Monroe, care să mă poarte lin pe zbuciumatele şi nebănuitele căi ale Domnului.
(din Suplimentul de cultură, nr. 5, 11-17 decembrie)