Forţa Coriolis. Din tramvai

Miercuri, 22 decembrie 2004


Nu ştiu cum de am ajuns în casă cu o pană pe cap - pana unei vrăbii? pana lui Forest Gump? pana lui Robin Hood? ce pana mea? Am observat-o în oglinda din baie. Am scuturat-o în chiuvetă şi am deschis robinetul. A plutit o vreme pe vîrtejul format şi apoi s-a dus pe canalizare. Mi-am reamintit o mai veche problemă: pe ce criterii se învîrte apa, la scurgere, de la dreapta la stînga sau invers? Simplu, mi-a explicat cineva. Există o aşa numită forţă Coriolis care hotărăşte asta, în funcţie de emisfera în care te afli. De la stînga la dreapta în emisfera nordică şi invers. Sau invers. Oricum, e totuna.

Prins de forţa Coriolis a întîmplărilor din emisfera mea, am plutit la suprafaţa lor, m-am lăsat purtat de ele. De Sărbători, visez să mă dau la fund şi să scriu. Lucruri de poveste tot am văzut. Ca să nu mai zic de oameni care se cer povestiţi.

O bătrînă, la 10 noaptea în staţia de tramvai. M-a întrebat cît e ceasul şi dacă mai sînt ceva şanse să nu mergem pe jos acasă. Mai sînt, i-am zis. A schimbat repede subiectul, privind cu mişună maşinile în intersecţie. "Ce cap îţi trebuie ca să conduci o maşină! Cum de nu se ciocnesc?!" I-am explicat că nu-i mare lucru să o faci. Totu-i să urmăreşti cum trebuie semafoarele. "Şi semafoarele astea, ce chestie! Ce cap au avut oamenii ăia care le-au făcut!" Apoi bătrîna mi-a confirmat o teorie: cînd doi străini leagă o conversaţie mai lungă, ei ajung, nu ştiu de ce, la discuţii filosofice. "Acu' numai de-ar fi sănătate. De-ar fi mai bine. Ce zici?" Am asigurat-o că o să fie mai bine. "Că poţi muri din picioare. Doamne ce l-am mai plîns pe fotbalistul ăla care a murit pe teren!" Vorbea de un tînăr fotbalist care a murit prin primăvară la Campionatul mondial de fotbal pentru juniori, dacă nu mă înşel. Mi-a arătat cu mîinile desfăcute, cu încetinitorul, ca la reluare, cum a căzut fotbalistul pe teren. "Doamne, cît l-am mai plîns!" Dumnezeule, ce viaţă! am filosofat şi eu în gînd. Nici nu ştii cine plînge pentru tine într-unul dintre cotloanele lumii. S-a apropiat un tramvai. "Îl luăm pe ăsta?" Deja parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Nu ştiu cum a venit vorba de maică-sa. Mai trăieşte? am scăpat eu o întrebare neghioabă. "Cum să nu? Are 86 de ani. Stă în Ungheni, pe malul Prutului, cu frate-miu Lică... A lucrat la Banca Agricolă. Frate-miu, nu mama... N-am mai văzut-o de vreo zece ani... E-o babă nebună. Să vezi ce-a păţit vara asta - că mi-a spus frate-miu Lică... S-a apucat de curăţenie pe marginea şanţului. A cules nişte sprayuri şi le-a pus pe foc. Cînd au prins a bubui, mama era la poartă. S-a aruncat pe burtă, cu gîndul că iar au început să ne bombardeze ruşii. Mergea tîrîş prin curte, să n-o vadă cu binoclu ruşii de peste Prut. Babă nebună, ce mai?!"... La coborîre, mi-a spus un "la revedere" cald, ca şi cum nu mai e mult pînă mîine cînd de vom întîlni din nou.

Fază tot de tramvai. Într-o duminică dimineaţă, chior de somn, aşteptam în staţie împreună cu Ralu. Cînd s-a apropiat tramvaiul, a început să-mi sune în cap o muzică de liturghie. Uşile au pufăit şi am urcat. În tramvaiul gol mirosea a tămîie. Vatmanul asculta pînă la "Are you nuts?" slujba de duminică. N-aş putea jura că dăduse cu tămîie, dar cel puţin mie aşa mi s-a părut. Ne-am aşezat pe scaune, luînd automat un aer evlavios, simţind nevoia să ne facem, automat, cruce. Mi-era şi jenă să mă duc să cumpăr bilet. Totuşi, ştiind cît de neortodocşi sînt controlorii, mi-am luat inima în dinţi şi am păşit spre micul altar improvizat de vatman. Mi-a întins, vădit deranjat, binecuvîntarea pentru călătorie în schimbul a cinşpe mii de lei. La coborîre, am urmărit biserica volantă punîndu-se în mişcare. Mi-am închipuit că după prima curbă se va înălţa către cer ca-n filmele lui Kusturica.

Şi o ultimă fază tot de film. Un stop cadru din mersul tramvaiului: în faţa mănăstirii Golia, o pisică moartă. Un pui de cîine maidanez, viu, culcat lîngă ea. La un metru mai încolo, doi preoţi stînd de vorbă.

Atît. Mă dau la fund. La mulţi ani, fraţilor! Forţa Coriolis să nu fie cu voi!