05.01.2019
Am fost mereu avid după provocări şi am căutat experienţe care să mă clintească din acea zonă de confort care devenea stagnantă şi previzibilă, şi rare au fost perioadele în care m-am plâns că nu mi s-a împlinit dorinţa. Anul 2018 a fost unul în care am fost nevoit să îmi depăşesc multe limite şi în care mi-au fost puse în vedere multe altele de care va trebui să mă ocup în continuare. Anul a început într-un ritm mai lent, iar evenimentele s-au succedat în intervale care mi-au permis să asimilez informaţiile. Din luna mai încolo, însă, a devenit o cursă în viteza a cincea, cu pedala de acceleraţie înfiptă-n podea.

Începutul anului 2018 a adus cel mai special concert. Pe 1 martie 2018, la -15o Celsius, pionierii muzicii electronice de la Kraftwerk au susţinut un concert 3D la Arenele Romane. Îi ratasem cu acelaşi concert în urmă cu un an în Marea Britanie, unde biletele la toate cele 17 concerte ale germanilor s-au epuizat în două ore. Soarta are uneori modalităţi ingenioase de a compensa unele lucruri.

În ceea ce priveşte călătoriile în străinătate, deşi n-am petrecut săptămâni peste hotare, două ieşiri scurte, dar intense, au fost semnificative. Prima excursie m-a dus pentru patru zile la Barcelona şi pentru o zi şi jumătate în Ibiza. Fiind început de mai, n-am prins vreme toridă, dar nici proastă, şi cum ambele destinaţii erau noi pentru mine, experienţa a fost de neuitat. Cine a fost la Barcelona, ştie care e atmosfera, locul nu mai are nevoie de prezentări. În ceea ce priveşte Ibiza, surpriza pe care mi-a rezervat-o a fost să descopăr o insulă-staţiune la început de sezon, neaglomerată, liniştită şi desprinsă de efervescenţa zgomotoasă cu care e îndeobşte asociată. MILANO!

Vara a adus cu sine şi o serie de festivaluri dragi, printre care TIFF, Untold şi Awake, ultimul aflat la a doua ediţie. Aş aminti concertul celor de la Morcheeba la Awake, şi concertele Dub FX, Mr Woodnote şi Prodigy de la Untold. Am bifat prima mea prezenţă la Electric Castle, dar aşteptările mari datorate reputaţiei festivalului n-au fost confirmate de experienţa propriu-zisă. Pe lângă ploile torenţiale din primele două zile şi mocirla aferentă (care a durat mai mult), cozile la autocare şi unele blocaje de circulaţie până la Bonţida, selecţia muzicală nu m-a prea convins. A fost agreabil concertul lui Damian Marley, şi conferinţa de presă de la final, a fost fain concertul Groove Armada şi alte câteva momente sporadice, dar n-am reuşit să trec peste regretul că a fost anulat concertul St Germain, pe care îl aşteptam cel mai mult. Mai multe voci au susţinut că a fost cea mai slabă ediţie de până acum. Să sperăm că în 2019 festivalul va reveni la forma care l-a consacrat.

Toamna a continuat maratonul cultural cu Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, unde am petrecut câteva zile frumoase şi am văzut câteva spectacole meritorii, din care aş evidenţia savurosul Pisici, spectacol-concert conceput de Bobo Burlăcianu, cu sprijinul lui Bobi Dumitraş, colegul său de la Fără Zahăr. Finalul de octombrie a coincis cu Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti, festival foarte drag mie care, din păcate, se suprapune cu Les Films de Cannes à Bucarest. Dacă la FNT am văzut multe spectacole, nu am reuşit să prind decât o proiecţie la filmele prezentate la Cannes, şi anume Burning, producţie sud-coreeană în regia lu Lee Chang-dong, după o povestire de Haruki Murakami. De fapt, îmi luasem bilet pentru The Man Who Killed Don Quixote, în regia lui Terry Gilliam, dar din cauza unor probleme tehnice, proiecţia a fost înlocuită cu cea mai sus-menţionată. N-am regretat neapărat acest fapt, deşi aş fi preferat ca lungmetrajul sud-coreean să fi fost mai scurt cu cel puţin 20 de minute.

Câteva dintre spectacolele văzute la FNT au coincis şi cu cele mai bune spectacole de teatru văzute în 2018. În ordine aleatorie, menţionez 10 (de Székely Csaba, regia Radu Nica), Regele moare (de Eugen Ionescu, regia Andrei şi Andreea Grosu), Wolfgang (de Yannis Mavritsakis, regia Radu Afrim) şi Pescăruşul de A.P. Cehov, în montarea lui Andrei Şerban, o extraordinară esenţializare a piesei, o transpunere clară, cu personaje puternice, bine individualizate, un spectacol care a beneficiat de o complexitate remarcabilă tocmai printr-o simplificare maximă a mijloacelor. N-aş putea omite cele două spectacole străine invitate (din trei) pe care le-am văzut şi care m-au impresionat prin performanţa lor tehnică, prin coordonarea impecabilă a actorilor, profesionalismul cu care au fost realizate şi vigoarea viziunii lor estetice: Domnişoara Julie, după Strindberg, în regia lui Katie Mitchell şi Leo Werner şi Suflete zbuciumate, după Stefan Zweig, în regia lui Simon McBurney. Spectacolul pe care l-am ratat, Prima piesă a lui Cehov, o montare irlandeză în regia lui Ben Kidd şi Bush Moukarzel, s-a bucurat de aprecieri înalte, care mi-au amplificat regretul că nu l-am vizionat. Oricum, m-am bucurat că FNT a inclus în program trei spectacole străine atât de reuşite şi sper ca acest fapt să se repete.

Luna noiembrie mi-a adus o neaşteptată şi scurtă excursie la Milano, căreia i-am descoperit, în două zile, o parte din farmec, din străzi, din gastronomie, Domul şi atmosfera, dar am ratat Cina cea de taină şi multe alte atracţii. Am petrecut aproape o zi, la final, în Bergamo, şi mi-a plăcut mult de tot.

Spectacolul de teatru târgumureşean care mi-a plăcut enorm şi pe care mi-aş dori să îl văd prin varii festivaluri este Navigatorul de Conor McPherson, în regia lui Cristi Juncu, la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Naţional Târgu Mureş. Cum urbea ardeleană e bine reprezentată în sectorul independent de Asociaţia Teatru 3G, producţia Mihai Viteazul de Székely Csaba, în regia lui Andi Gherghe, a oferit o perspectivă neobişnuită, dar nu mai puţin necesară asupra emblematicului voievod.

Deşi am văzut filme în mod constant, atât acasă, cât şi la cinema, multe dintre ele excepţionale, primele care îmi vin în minte sunt The Killing of a Sacred Deer (r. Yargos Lanthimos), o experienţă viscerală, emoţională şi intelectuală rar întâlnită, România neîmblânzită, documentarul care a adus mai multe beneficii imaginii ţării noastre decât toate festivismele sterile de Centenar la un loc, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude) şi, mai recent, Climax al lui Gaspar Noe. Termenul a plăcea e impropriu în cazul unei producţii de asemenea factură, însă impactul Climax-ului şi realizarea tehnică (în special imaginea şi sunetul) generează o stare de spirit pe lângă care Infernul lui Dante pare un spectacol al Găştii Zurli. Nu e un film pe care să-l fi înţeles pe deplin (mă îndoiesc că are cu adevărat o miză serioasă, dincolo de explorarea continuă a senzaţiilor de groază şi paranoia) şi nici să îl recomand, dar e cinema pur cu un conţinut impur.

Literatura m-a însoţit în călătoria mea prin 2018 şi, pentru prima oară, cantitatea de poezie citită a devansat-o pe cea de proză. Autorul pe care l-am descoperit cu plăcere a fost Irvin D. Yalom, ale cărui poveşti de psihoterapie sunt veritabile studii de caz, iar volumul Mandarina de Răzvan Petrescu îl recomandă pe autor drept un clasic în viaţă al prozei scurte.

Anul 2018 mi-a adus şi nişte realizări personale de care mă bucur, printre care primul poem scris în interval de 10 ani (culmea, chiar de Ajun de Crăciun!), publicarea în revista Vatra a monodramei Self-made monsters, întâlniri cu Şerban Pavlu, Lidia Bodea, Luiza Zan şi Radu Muntean, dar şi continuarea proiectului Scriitori la şcoală, realizat prin Asociaţia Podium, la care au participat Crista Bilciu şi Attila Bartis. În mod neaşteptat şi mai mult decât binevenit, proiectul a câştigat finanţare din partea AFCN, astfel încât, în 2019, alţi 10 autori români şi maghiari, de ambele sexe, vor susţine lecţii de literatură contemporană în şase licee din Târgu Mureş. Scriitorii sunt Tudor Ganea, Márton Evelin, Elise Wilk, Gabriela Feceoru, Kali Ágnes, Vida Gábor, Alex Văsieş, Marin Mălaicu-Hondrari, Demény Péter şi László Noémi. Abia aştept.

Totodată, finalul de an 2018 mi-a adus şi un neaşteptat premiu din partea Primăriei Municipiului Târgu Mureş, pentru activitatea de jurnalist cultural desfăşurată în slujba comunităţii. Nu sunt în măsură să evaluez cu obiectivitate acest gest onorific, dar sper ca cititorii să sprijine, prin opiniile pe care munca mea le suscită, legitimitatea acestui demers de a-mi răsplăti, simbolic, munca.

Pe lângă toate astea, 2018 m-a învăţat să mă mobilizez mai eficient, să nu îmi mai amân la nesfârşit, anxios, unele planuri, să apreciez cu adevărat liniştea şi pe acei (tot mai puţini, din păcate) oameni care chiar contează.

PS: Scriam la început de 2018 că am început să înot, să cânt la pian şi să iau lecţii de condus. Sunt în continuare la fel de inept la toate trei, dar sper ca în decurs de 12 luni din acest moment să-mi iau totuşi blestematul ăla de permis de conducere. Revin cu detalii în 2020. La mulţi ani!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2018 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2019. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus