2018 şi eu prin el

2018 a fost un an cu de toate, nu multe rele, dar rele rău, atunci când au fost, iar cu cele bune, bune, dar nu răvăşitoare. Cu câteva excepţii. Revin într-o clipă.

Am muncit imens, am fost, slavă Domnului, sănătos, am umblat pe la noi şi pe la alţii. Unii spun că am câştigat în experienţă, alţii că am pierdut din ataşament şi căldură. Toţi au dreptate, pentru că văd un Marius filtrat prin propriile lentile. Dreptate am şi eu atunci când afirm că 2018 mi-a adus un dram de relaxare în plus. Sau un pas în asumarea şi mai conştientă a felului meu de a fi, cu cele care plac altora, dar şi cu cele pe care le detestă. Mai simplu spus, am mai făcut puţină pace cu mine.

În 2018 am vorbit foarte, foarte mult, dar nu întotdeauna cu substanţă. Am scris mai puţin, cu intenţia de a compensa în 2019. Am stat pe scenă poate mai mult decât oricând, dar mi-am reamintit şi de ce îmi place să stau inclusiv în faţa camerei şi a microfonului, primele scene din viaţa mea, sau primele iubiri care nu se uită niciodată. Am primit daruri, m-am indignat, am iubit, dar am şi urât oameni, am rezolvat câteva situaţii, dar pe mai multe le-au rezolvat alţii sau timpul pentru mine. Am citit la fel de inegal şi de constant într-o rutină numai de mine înţeleasă, am ascultat şi trăit muzică, am văzut nişte locuri noi şi câteva feţe noi ale unor chipuri pe care credeam că le ştiu.

Una peste alta:

Cea mai bună carte citită: Guzel Iahina - Zuleiha deschide ochii (Humanitas Fiction). Pentru mine, este cartea anului 2018. Perfectă de citit iarna (pentru că este iarnă în carte şi pentru că viforăşte iarna în suflete). Pentru că este o poveste de dragoste atipică, care se căzneşte să existe în ciuda tuturor piedicilor, pentru că e o scriitură de o forţă izbitoare, ceea ce nu exclude o frumuseţe dezarmantă. Pentru că aduce istoria (mare, tristă, neguroasă) la scară umană şi pentru că îţi dezbracă sufletul de carapace inutile şi artificiale. Zuleiha iubeşte. Cu ochii închişi şi deschişi totodată.

Cel mai bun film văzut: Aici mă menţin la fel de şeptar ca în 2017. Filmul care m-a impresionat cel mai mult în 2018 e un film din 2016: Moonlight. Cu un copil în clasa I, subiectul bullying-ului s-a reactivat undeva, în mine, dar a şi redeşteptat amintiri. Pe vremuri dureau, acum, graţie vârstei şi relaxării de care vorbeam mai devreme, zac pe fundul sertarului cu amintiri la care nu prea mă întorc.

Cel mai bun concert simfonic la care am fost: Katia & Marielle Labeque, Orchestre de Paris şi Matthias Pintscher, la Philarmonie de Paris. Am scris pe larg despre el aici, pe LiterNet. Despre energia fabuloasă degajată de Concertul pentru două piane de Bryce Dessner şi despre seducţia atemporală a Simfoniei cu orgă de Saint-Saëns.

Cel mai bun concert non-clasic la care am fost: Din păcate, aici nu pot continua decât cu o liniuţă. Nu am fost la niciunul, şi nu pentru că nu mi-aş fi dorit.

Cel mai bun spectacol de operă văzut: Hughenoţii la Opera din Paris. Şi despre acest tur de forţă am scris aici. Inclusiv acum o am pe Lisette Oropesa în urechi, plutind cu abandon juvenil, delicios pe cantilenele ariei O beau pays de la Touraine.

Cel mai bun spectacol de teatru la care am fost: Passons. Nu am fost, tout simplement.

Cea mai frumoasă expoziţie: O să râdeţi: Expoziţia de fluturi vii de la Natural History Museum, Londra.

Cel mai frumos loc nou văzut: Petra, în Iordania. Visam acest vis încă de când am aflat de existenţa oraşului iluzoriu, încremenit într-un timp istoric doar al lui. Ziua petrecută acolo mi-a generat câteva din cele mai dragi fotografii ale anului, un serial de poveşti scurte şi eminamente autentice, un moment în care am lăsat garda de mascul feroce jos şi am început să mă smiorcăi de preaplin de senzaţii şi rearanjarea cabinetului de curiozităţi de acasă pentru a putea primi câteva sute de grame de nisip roz şi lila. Ascensiunea pe cea mai înaltă creastă din deşert, vederea indescriptibilă a Mănăstirii, testarea limitelor fizice şi alte asemenea bucăţele de puzzle... În plus, Suflet mic, suflet blând şi călător, tovarăş al trupului meu care te-a găzduit, vei coborî pe meleagurile livide, aspre, pustii, unde nu vei mai fi jucăuş precum obişnuiai odinioară. Încă o clipă, să privim tărâmurile familiare, obiectele pe care neîndoielnic nu le vom mai vedea niciodată. Să încercăm să pătrundem în moarte cu ochii deschişi.^[i] Şi Richmond, pentru că l-am văzut prin ochii copilului meu. Sau al copilului din mine.

Cel mai bun interviu: Deşi au fost destul de multe, la majoritatea nu am excelat nici pe departe. Nu, din acest punct de vedere, 2018 nu a fost o mare plesneală. Juan Gabriel Vásquez ia caimacul.

Cea mai intensă emoţie profesională: M-aş opri la luna martie 2018, când am fost onorat să prezint prima ediţie a Galei de Decernare a Premiilor de Excelenţă în Cultură ale Institutului Cultural Român. Paris, Athénée Louis Jouvet, o asistenţă rasată, cu sânge preponderent albastru, scena împărţită cu Vladimir Cosma, Viorica Cortez, Doina Lemny, Vasile Şirli, Louis Monier şi o franceză care nu m-a trădat nicio clipă.

Cea mai intensă emoţie (şi) profesională: Aniversarea de 80 de ani ai lui tata la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Nu-ţi dai seama cât de greu e să vorbeşti public despre cineva atât de apropiat decât atunci când trebuie să o faci.

Cel mai mare eşec: Oho... Are sau au (ele, eşecurile) mult mai multe pagini rezervate în jurnalul meu interior.

Sunt mândru de: familia mea, de mama, care e bestială, de Maria, care citeşte singură, mult şi bine, de Ioana şi de rezervele ei considerabile de lumină, de turneul pe care l-am primit în dar pentru Rosé, de faptul că am fost mai stăpân pe mine, cu toate ale mele, de puţinii prieteni câştigaţi anul acesta, de faptul că încă alerg decent şi merg pe jos ca nimeni altul.:) Şi, nu în ultimul rând, că mă mai pot bucura cu tot sufletul.

Nu sunt mândru de: niciunul din momentele în care cineva a plâns din pricina mea.

Experienţa anului: Sunt două.


Bucuria anului: Am împlinit patruzeci de ani pe ultima suflare a lui 2018. Eu am hotărât acum mai multă vreme să nu mai mai am nicio taină cu aniversările cu valoare de bornă. Şi totuşi, am avut parte de cea mai emoţionantă aniversare pe care şi-o poate imagina cineva.

În textul similar de la început de 2018, inauguram o secţiune proprie: răsăritul sau apusul anului. Al meu e acesta. Singurul lucru care poate cădea în Marea Moartă e Soarele. La mulţi ani!


Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2018 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2019. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

---