Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De primăvară


Ioana Bâldea Constantinescu

05.03.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din când în când, nu foarte des, dar nici foarte rar, nu îmi mai place să scriu.
Se întâmplă când nu prea îmi place de mine.
Se întâmplă şi când îmi place un pic mai mult ca de obicei.
Ceva, nu ştiu ce, intră în stand-by.

Pe lângă mine trec poveşti pe care le văd în plan şi în secţiune, în sisteme de idei ceva mai complicate ca sistemele de ecuaţii şi în detalii bizare, înregistrate de o dronă interioară, miniaturală, care zboară necontrolat printre paragrafe. "La ce bun", mă gândesc. Nici măcar nu e o interogaţie. La ce bun zile şi săptămâni, şi luni, şi poate ani. La ce bun să desenezi riduri pe fruntea cuiva, să simţi cum îi funcţionează ficatul, să fii agent de circulaţie pe strada pe care se duce la serviciu, să-i potriveşti cafeaua (prea multă spumă? mai tare, mai aromată? poate un extra shot?), s-o verşi pe el, dacă e cazul, să faci să se mişte rotiţele liftului care-l urcă la etajul cinci sau şase, sau şapte, să semnezi hârtia prin care e concediat, să fii piatra care se mişcă în rinichii şefului, fardul întins de pe pleoapele iubitei plictisite şi viermele cuibărit în inima câinelui care-l aşteaptă, apatic, acasă...

Poveştile se destramă în fascicule mici, nu de lumină, de nimic ratat care se împrăştie pe jos. Mă grăbesc cu ale mele. Îmi văd de viaţă, zic.

Din când în când, nu foarte des, dar nici foarte rar, trag de mine. Ca atunci când faci gimnastică, deşi ai vrea să zaci pe canapea. Sau când traversezi oraşul pe jos, deşi toată fiinţa ta geme după rutina taxiului chemat în ultima clipă. Redevin cine mi-ar fi plăcut să fiu. Fac efortul de a mişca rotiţele liftului. Reglez temperatura în termometru. Aleg o rasă pentru câine.
Îmi văd de viaţă. Uneori pe fond gri murdar. Mai port câte o broşă, să coloreze peisajul.

Cel mai rău lucru, m-am auzit spunând de curând cuiva care nici măcar nu mă întrebase, e inerţia.
Să îmbătrâneşti în acelaşi birou. Fie el şi tapetat cu trecut.
Să citeşti aceleaşi cărţi. Fie ele şi bune.
Să porţi aceiaşi cercei. Fie ei şi frumoşi.
Să mesteci aceleaşi dezamăgiri. Fie ele şi importante.
Să faci economie de curaj. Fie el şi în doze minuscule.
Câteodată îţi trebuie cercei noi. O carte bună, în care să trăieşti respirând după cadenţa poveştii. Un birou căruia să-i poţi deschide ferestrele spre un mâine mai viu.
Un lift care să nu se oprească între etaje. O călătorie care să-ţi aducă aminte cât e lumea de mare.
O pagină goală.
Care să merite.
Care să te merite, indiferent de ce şi cum va fi.
Şi un medic bun, care să opereze câinele ăla.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer