The World's Greatest

Austen lângă o carte despre tatuaje, Disneyland lângă Vonnegut, Polanski lângă un album cu pisici. Înaintez printre rafturi care i-ar provoca lui Marie Kondo un atac de panică şi, ca niciodată, constat că în loc să mă bucur de eclectism, mă gândesc că mi-ar fi fost mai uşor dacă erau, măcar, puse alfabetic, indiferent de domeniu... Clar, îmbătrânesc. Mai caut, totuşi, printre cărţi de colorat, un volum de Isherwood, unul despre Shakespeare şi o biografie a lui Kim Kardashian rătăcită (rătăcită e mult spus, aici totul coexistă într-o toleranţă demnă de o cauză mai bună) în zona de mâncare.
"Scuzaţi-mă, aveţi cumva...?" mă aventurez, în cele din urmă.
N-au.

Trec mai departe, cu gândul să-mi extrag copilul din lumea benzilor desenate şi să ne îndreptăm, uşor, uşor, spre un prânz ceva mai coerent...
În drumul meu culeg o jumătate de replică aruncată peste tranşeele de volume.
"... ăsta scrie mişto, dar era alcoolic. Şi ăla era comunist. Lasă-l."

Plecăm din librărie, fiecare cu câte o jucărie în buzunar. A mea e ideea asta, scoasă din context, da, şi atât de actuală... Suntem, în fond, în anotimpul în care ne îngrozim uitându-ne la Leaving Neverland şi ezităm între scepticism şi fascinaţie pentru Nina Cassian, apreciind distanţa dintre ea... şi noi.

Cât din ce şi cine e omul influenţează opera? Ce suntem dispuşi să iertăm, ce mitizăm şi unde colaborăm cu autorul, ficţionalizând pe o temă dată? Eventual biografică. Eventual.

Sigur, sunt idei care au fost (şi vor fi) revizitate la infinit. Mai mult sau mai puţin (u)moral.
Intersecţia dintre artist şi creaţie e o variabilă greu de bătut în cuie.

Sigur, există bizarerii (simpatice, patetice, digerabile numai cu antiemetic sau, pur şi simplu, kafkiene). Kubrick adora măgarii. Avea vreo patru. Grieg căra peste tot un bibelou în buzunar. De noroc. Michelangelo dormea încălţat. Sartre se temea de languste. Tolkien ura din rărunchi maşinile şi francezii. Satie nu mânca nimic alb. Sunt ciudăţenii. Excentricităţi. Picanterii. Condimente ale unor vieţi pe care le întrezărim de dincolo de creaţiile care le-au marcat. Ne amuză, ne surprind, dar nu ne sperie.

Există vicii. Twain a fumat de la opt ani. Numărul opiomanilor din literatură, pictură, film, dans şi restul artelor are mult prea multe cifre pentru textul ăsta (în cazul romanticilor, vorbim de vreo două generaţii compacte). Cu alcoolicii e cam la fel (la nimereală o să-i amintesc pe Faulkner, Fitzgerald, Kerouac, Hemingway, Poe, Capote şi nu vreau să vă plictisesc mai departe). Adăugaţi cantităţi importante de adulter, mitomanie, narcisism, agresivitate.

Şi există hybris. Caravaggio a ucis, Pound era fascist, Golding se ocupa cu pedofilia. Lucruri îngrozitoare. Multe din ele uitate.

De altfel, la o privire mai atentă, e uşor de remarcat faptul că timpul ne face mai toleranţi. Ne ajută să găsim motive. Să închidem ochii sau, chiar, să ne separăm cu totul de personaj, să trasăm ferm graniţa între moral şi estetic. Graniţa aceasta e blurată, însă, de istoria recentă. Ne e greu să cuprindem cu mintea cât de rasist a fost Larkin sau cum şi-a abuzat Klaus Kinski fiicele. Aici biograficul funcţionează ca un soi de fiziologie a operei pe care îţi e greu s-o recuperezi dintre ruine. E un soclu dinamitat acolo. Crima e prea aproape. În alte cazuri, soclul e tapetat cu diverse amnezii, uneori cu teorie şi note de subsol filozofic(e). Alteori, crima nici nu există, dar e alimentată de mode şi furii de moment, iar artistul e vânat pentru o idee sau o excentricitate care funcţionau în contextul operei lui (se ne gândim la Klimt sau la Nabokov, de exemplu).

De cele mai multe ori, reacţiile sunt extreme. Adică iertăm cu totul sau ucidem opera (citeam undeva, de curând, că Rondul de noapte al lui Rembrandt ar deţine recordul la capitolul opere vandalizate pe motive ideologice; o fi aşa sau n-o fi, cum nu-mi mai amintesc sursa, o să mă limitez să las nenumite rugurile de cărţi şi tablouri care jalonează aproape fiecare decadă a... cam oricărui secol, dacă nu mă înşel).

Dilema rămâne, însă, indiferent de soclu şi timp. De extremisme, pudibonderii sau largheţe de fan(atic).

Ce facem cu Woody Allen, cu Polanski, cu William Burroughs, cu R. Kelly, cu Chanel, cu Mailer? Iertăm crima? Zicem că a fost un faux pas? Le ştergem talentul cu buretele? Ne radicalizăm post festum? Îi scuzăm pentru că au performat? Ne extaziem în faţa geniului şi le transformăm umanitatea în accesoriu? Îi aruncăm la coş? Îi curăţăm de noroaie?

Indiferent de alegere, parcă îţi rămâne o pietricică în buzunar, nu?
Uneori reală. Uneori inventată de propriile greşeli sau complexe. Uneori compozită.

Câteodată judecăm reducţionist. Alteori extrapolăm. În general ne ghidăm după contextul nostru şi-l decupăm pe om de timpul, lumea şi demonii lui. Care sunt, nu de puţine ori, cât se poate de reali şi de abominabili, după cum alteori sunt mixaţi cu propriii noştri demoni, bolnavi de anxietăţile noastre, de convingerile noastre politice, de biografii care încă se scriu. Sau se rescriu, după caz.

Sunt puţini oamenii dispuşi să-şi reevalueze adevărurile, din păcate. Iar adevărurile sunt prea puţin dispuse să stea pe loc. Altfel spus, judecăm în funcţie de cine şi unde suntem acum. De cât ştim. Sau de cât de tare ne agăţăm de un trecut de dragul căruia măsluim probele prezentului.

"N-o citesc pe Plath", îmi spunea cineva, acum o mie şi ceva de ani, pe vremea studenţiei mele, "că era prostuţă şi s-a sinucis."
Plath era depresivă, da. Şi s-a sinucis.
Avea IQ 166.
Case closed.