Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum l-am cunoscut pe Behemoth


Ioana Bâldea Constantinescu

19.03.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu ştiu exact ce planuri aveţi voi, dar eu azi mă duc la Balş. E zi de antirabic. Am fost şi sâmbătă, când s-a întâmplat.

Nu, nu m-a muşcat un câine. Sau vreun rozător. Sau vreo vulpe coborâtă dintr-un grafitti londonez (asta, în primul rând, pentru că nici nu am fost la Londra, ci doar pe Bulevardul Unirii).

Să începem, însă, cu începutul... Cu clişeul, adică. Oamenilor care scriu le plac pisicile. Aşa se zice. Iar lor, în contrapartidă, le place să toarcă pe lângă depresiile, agoniile şi izbucnirile de entuziasm ale unor stăpâni... literaţi. De curând am citit, în cartea Paulei McLain, Hemingway şi cu mine, despre mania lui Papa (da, chiar el) de a aduna feline de pe stradă. Le spunea cotsies ("pionsicuţe" - aşa le-a momit Veronica D. Niculescu să treacă, posibil cu şoareci între dinţi, în limba română) şi îi scria cu tandreţe Marthei Gellhorn (a treia soţie, nu neapărat o mare iubitoare de cotsies) despre ele. Pe favorita lui o chema Friendless, un nume cam ironic, ţinând cont de faptul că avea cel puţin un amic celebru.

M-am gândit un pic la ea, sâmbătă, cât aşteptam să fac antitetanos şi prima doză de antirabic. Oare şi Friendless sărea aşa, ca un lynx mai mic, pe plimbăreţi nevinovaţi ieşiţi cu câinele la soare? Sincer, nu cred, deşi Hemingway le cultiva agresivitatea şi le hrănea cu carne crudă, să le întreţină instinctele de vânători. Sper, oricum, din suflet că pe lângă Finca Vigía nu locuiau cupluri cu copii sau câini de talie mică. Sau şi una, şi alta.

Mie, din toate pisicile care umblă prin cărţi, cel mai mult îmi place de Cat, din Mic dejun la Tiffany's. Mi se pare, pur şi simplu, grozav să fii pisica lui Holly Golightly... Şi cred că ea, Cat, era elegantă, sclifosită, fermecătoare şi agresivă doar când era provocată.

Pisica asta care ne-a atacat pe noi (o să-i spunem Behemoth, că nu ştiu cum o cheamă şi Behemoth mi se pare un nume foarte bun) nu a fost provocată deloc. A ieşit dintr-o scară de bloc şi s-a repezit feroce la cei mai mici membri ai haitei noastre. Pe una am tras-o în spatele meu, pe altul l-am luat în braţe. Restul e istorie. Sângeroasă. O combinaţie de Titus Andronicus cu Macbeth (şi Lady Macbeth e un nume bun, dar ea, măcar, s-a căit...).

Oricum, seara, acasă, ca să vindec copilul de spaima atacului, a trebuit să-i aduc aminte de Findus, pisica din cărţile lui Sven Nordqvist cu Pettson şi Findus. E un pisoi, de fapt, simpatic, vorbăreţ şi tărcat. Poartă o salopetă colorată. Îi plac clătitele. E de dimensiunea unei unghii de-ale lui Behemoth (da, era imens - ceva între un râs şi o pumă... Ok, Ok, dar mai mare ca un Schnauzer pitic, oricum!).

Dacă nu mi-ar fi ieşit figura cu Findus, puteam foarte bine să-i spun despre Crookshanks, pisica lui Hermione Granger, că dacă ziceam de Mrs. Norris, cealaltă rezidentă mustăcioasă de la Hogwarts, cultivam acelaşi profil violent (deşi, dacă-mi aduc bine aminte, nici Crookshanks nu e tocmai un pisoiaş nevinovat, deşi Sirius Black o place). Mi se pare că Ron Weasley o urăşte. Da, cred că şi spune undeva că e o creatură malefică. (Mă scuzaţi zece secunde, trebuie să-mi iau antibioticul - ce să zic, #jesuisRon...).

Să revenim la pisici. Nu de Cheshire şi nici persane opulente, din cele scrise de T.S. Eliot. Mai degrabă Abraham de Lacy Giuseppe Casey Thomas O'Malley. O'Malley, The Alley Cat. În mod clar fără şarmul lui, deşi ochii mei chiar sunt ca safirele (e de la lipsa de analgezice).

Îmi plac toate cele imaginate de Beatrix Potter. Maria, în schimb, o adoră pe Mog, din cărţile lui Judith Kerr. Cu ea a învăţat să citească. Mog era o pisică haioasă. Blândă. Prietenoasă. N-ar fi băgat pe nimeni în spital. (Nu ştiu dacă acelaşi lucru se poate spune despre Snowbell, din Stuart Little, de E. B. White... N-aş băga mâna foc pentru ea. Se poartă oribil cu Margalo...).

Sunt convinsă că şi cele care l-au cucerit pe Murakami au fost feline unduioase sau măcar moderat-parşive. Întotdeauna mi-a fost simpatic Garfield. Şi Figaro, din Pinocchio. Şi Mittens, din Bolt. Şi Mochi, din Big Hero 6 (da, aşa e, am trecut la animaţie...).

Nu şi Behemoth.
(Semăna puţin şi cu Lucifer, din Cinderella. Animaţia din 1950).

Noroc cu câinele, care ne-a scos seara din nou la plimbare, departe de bulevardul sângeros, în inima parcului paşnic. Da, şi puţin a întunericului (a avut ceva de Conrad ziua asta, de pericol latent, de junglă... urbană, ce-i drept). Am uitat puţin că fac injecţii până în aprilie.

Mi-am amintit cum spunea mama, când eram mică şi o întrebam de ce se teme ea, că îi e frică de unii oameni şi de unii câini, pentru că ambele categorii muşcă.
Eu, pe lista mea, am şi şoareci. Şi microbi. De sâmbătă, şi pisici.
Şi acum, gata, că se stă mult la Balş, niciodată nu poţi şti exact la ce oră te întorci...

Duchess, kittens, it was no pleasure at all.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer