Tu îţi editezi amintirile din trecut?

Words matter, spune Anderson Cooper de pe ecran, cu privirea lui albastră săgetându-şi victima (pe Steve King, în cazul de faţă, un congresman atât de inocent în comentariile lui rasiste încât nici nu conştientizase gogomănia) pe deasupra siglei CNN. Are dreptate. Cuvintele contează enorm, iar el, Anderson Cooper, e un maestru al lor. Fie că îl face şah mat pe Donald Trump Jr., care-l atacase pe Twitter, fie că se minunează în direct de bufoneriile preşedintelui american lui-même, fie că transmite dintr-o zonă de război (are Bosnia, Ruanda, Myanmar şi Somalia în palmares), fie că vorbeşte de la faţa locului despre tsunami-ul din Sri Lanka. Anderson Cooper face talk-show şi reportaj, documentar şi relatare, interviuri pe bandă rulantă şi ştiri, ştiri, ştiri, ştiri... Se declară, de altfel, dependent de ştiri. E o redacţie pe două picioare, cu un document în continuă editare în minte, cu un aparat de fotografiat / înregistrat omniprezent şi cu o mantră - Words matter.

Te uiţi la el, de la un continent şi aproape un secol moral distanţă şi-ţi dai seama că între acest om, un profesionist desăvârşit, de altfel, şi cel mai bun dintre cei mai buni dintre cei mai buni dintre cei mai buni jurnalişti de la noi nu există ABSOLUT, dar ABSOLUT nicio asemănare. Vorbim de altă ligă, cu altă acoperire, altă credibilitate, alte resurse, alt statut (social, financiar, profesional), alt public, alt impact, altă promovare, alte şanse, altă cultură a libertăţii (dincolo de bani şi de felul cum investeşte CNN-ul în vocea acestui om, recunosc că libertatea lui te impresionează la nivel de... simplă definiţie, de anvergură, de raporturi umane), altă mobilitate, altă greutate. Cuvintele lui chiar contează. Fără discuţie, postul capitalizează o imagine, aşa cum a făcut când Anderson şi-a dat jos haina de reporter şi a salvat un băiat împuşcat după cutremurul din Haiti, în 2010. Dar Anderson, the Silver Fox, livrează mai mult decât ştiri - livrează o identitate complexă de jurnalist care înţelege că vremurile (de altfel anoste, dacă mă întrebaţi pe mine) jurnalistului absent din textul relatării (şi, la urma urmei, chiar era atât de absent? simpla selecţie a cuvintelor, stabilirea ritmului frazelor, succesiunea tablourilor, densitatea verbelor nu erau tot o manipulare complet băgată sub preş?) au făcut loc opiniei asumate până la ultimul lexem. Asumarea aceasta deplină, inteligentă e ceea ce-l face pe Anderson Cooper Anderson Cooper. El nu e vocea CNN-ului, nu e nici parte din vocea CNN-ului, e propria lui voce. Atât. CNN-ul profită de asociere.

Să revenim, însă. Words matter. În cazul nostru, vorbim de cele ale lui Wordsworth. Curcubeul apare şi dispare (cum spuneam, Wordsworth, The Rainbow Comes and Goes) e cartea în care Anderson Cooper îşi intervievează mama, pe Gloria Vanderbilt (da, celebritatea e, în cazul lor, o chestiune de familie), în anul în care a împlinit 92 de ani. Acum are 95.

Dincolo de viaţa ei absolut pasionantă ca artistă, designer, moştenitoare aflată mereu sub lupa jurnaliştilor (Gloria Vanderbilt a fost, între alţii, soţia lui Leopold Stokowski şi iubita lui Frank Sinatra), pentru Anderson Cooper ea a fost o mamă absentă. Când Gloria Vanderbilt se îmbolnăveşte dramatic, la 91 de ani, Anderson Cooper nu-şi schimbă dieta de călătorie, nu-şi anulează niciun zbor, nu-şi schimbă priorităţile. După ce ea supravieţuieşte, fiul e şocat de propria lipsă de reacţie în faţa bolii mamei. Reconectarea lor se întâmplă pe e-mail. E o poveste care ţine de secolul XXI. În e-mail-uri succesive mama şi fiul pendulează între interviu şi pălăvrăgeală, între confesiune şi autopersiflare, între poza publică (e aproape înduioşătoare obsesia Gloriei, care, de altfel, nu a terminat liceul, de a strecura în aproape fiecare e-mail un citat semicelebru) şi revelaţia aproape intimă a celuilalt, cu tot ce presupun spaţiul lui interior şi exterior, alegerile lui, cuvintele.

Words matter. Lumea Gloriei şi a lui Anderson e marcată de ele, dar şi de absenţa lor. Pierderile celor apropiaţi, traversarea unor zone deşertice de comunicare la momentul când Anderson creştea şi Gloria lipsea (deşi susţine în repetate rânduri sau, mai bine zis, e-mail-uri, că tot ce şi-a dorit a fost o familie mare pentru care să gătească), dintr-un motiv sau altul (alcoolism, alţi bărbaţi, turnee motivate de o ambiţie neînfrânată de a-şi dovedi sieşi că nu e doar "săraca fată bogată"), totul e re-explorat de doi adulţi dispuşi să se ierte, să înţeleagă, să accepte faptul că, pentru amândoi, prima imagine maternă e cea a unei guvernante, că dezechilibrele fiecăruia din ei au generat o reacţie în celălalt:
"În copilărie am fost obsedat de curăţenie. Când mi se părea că debandada era pe punctul de a scăpa de sub control, încercam să fac ordine aşa cum puteam: dădeam cu aspiratorul, ştergeam praful, aranjam obiectele şi aruncam lucrurile de care nu mai aveam nevoie.
La scurt timp după ce ţi-am mărturisit că impulsivitatea ta era chinuitoare, unul dintre prietenii mei mi-a spus: «Este chinuitor să mă aflu în preajma ta». Trebuie să recunosc că avea dreptate. Chiar şi pe mine mă oboseşte să tot organizez lucrurile din jur şi să fac planuri." (Anderson Cooper & Gloria Vanderbilt, Curcubeul apare şi dispare. O mamă şi fiul său despre viaţă, dragoste şi pierderi, Victoria Books, Editura Publica).

E interesant să-i vezi cum nu sunt de acord (religie, fatalitate, predestinare), cum se regăsesc (atunci când vorbesc despre Wyatt Cooper, tatăl lui Anderson), cum se despart discret (felul în care au metabolizat moartea fratelui mai mare al lui Anderson, Carter, care s-a sinucis în 1988), cum îşi reproşează, uneori, lipsa de implicare ("Bună, mamă, îmi pare rău că te sun în ultimul moment, dar să ştii că plec puţin în Afganistan." "A, serios?... În regulă" îmi răspundeai tu.), cum se lămuresc şi-şi limpezesc diverse arhipelaguri morale în care eşuaseră (discuţiile despre sexualitate), cum ignoră, uneori, elefantul din cameră (conversaţiile despre bani).

E absolut lăudabilă ideea Editurii Publica de a face să apară această carte. Sigur, sunt momente în care puţin mai multă grijă la capitolul redactare ar fi de dorit (confuzia între Audrey şi Katharine Hepburn face parte dintre scăpările, de altfel, uşor de evitat). Ea e, în sine, un spectacol. Spectacolul altei lumi. Al unei relaţii care se editează în timp real. Nu se peticeşte. Se reia conversaţional, până când protagoniştii sunt mulţumiţi. Cu ajutorul tehnologiei, la adăpostul căreia nu pică niciun avatar, dar se deconstruiesc neînţelegeri şi se exorcizează câţiva demoni. Public. (Cum altfel ar putea proceda doi oameni care au fost pe prima pagina a ziarelor de dinainte să se fi născut?).

Gloria rămâne Gloria, nu neapărat convingătoare, dar ocazional şarmantă în rolul ei de socialite.

Anderson rămâne pe teren, de unde transmite restituiri morale şi recuperează sentimente niciodată verbalizate. Simplu. Coerent. Pentru el şi pentru publicul larg. Niciodată detaşat, niciodată depăşit de situaţie. În stilul Silver Fox.
Asumat.
Implicat.
Cu un document în continuă editare mereu deschis pe dinăuntru.

Words matter.