Înainte să citiţi împreună...

"Joacă?"

O refuz la început. Îmi e puţin greu să mă concentrez pe făcut codiţe, conţinutul pacheţelului de azi, numărat caietele din ghiozdan, oare am chei?, mi-am luat telefonul? a, nu? oare pe unde o fi?... şi protego maxima fianto duri repello inimicum. Insist pe ţi-a plăcut micul dejun? şi vezi că azi aveţi engleză, pe nu, nu luăm jucării la şcoală şi ai şerveţele curate? mai bine mai îţi mai pun un pachet.

Dar pe urmă se întâmplă chestia asta. Irezistibilă. Iremediabilă.
"Professor Snape? Sunt eu, Maria, am venit pentru lecţia de legomanţie..."

În jocurile noastre, Maria e legomantă şi e şi Animag, distruge bongi şi are un dragon al ei, e prietenă cu nenumăraţi vikingi şi primeşte cadou, de ziua ei, un pui de pasăre phoenix. Cred că se numeşte complicitate. Sau aşa ceva. E o chestiune epuizantă şi nu mi-aş dori nici în ruptul capului să fie altfel. Aşa e la noi, oximoronic. Intens. Continuu.

Să revenim.

I-am spus că Habarnam o să-i schimbe viaţa. L-a abandonat la jumătate. A adorat, în schimb, Doctorul Aumădoare. (Asta e cartea care mi-a schimbat viaţa!). Cu Stuart Little mi-a dat de perete, că nu ni se spune clar, la final, ce se întâmplă cu Margalo şi nu e bine făcută cartea asta! (!?!?), insistă să-mi citească scene întregi din Harry Potter, în fiecare seară, indiferent dacă eu combat cu Peter S. Beagle sau cu Philip Roth (am renunţat de mult la monogamia livrescă...). Acum, când scriu, din goana calului, ca să avem timp să plecăm să vedem Dumbo, direct din imaginaţia lui Tim Burton, cântă (nu, nu cântă, urlă cântat) cât o ţin rărunchii I'm the Originaaaaaaal...

Este.
One of a kind.
Cum sunt toţi, de altfel.

De ce să vrei să fie lista lor de lecturi copy paste după a ta, la aceeaşi vârstă? De ce să-i mituieşti să citească o chestie care-i va plictisi, în loc să-i îndrepţi subtil spre ceva care le va face imaginaţia să sfârâie? De ce să-i zoreşti de la spate să facă o colecţie de titluri pe care să se pună praful, în loc să le cultivi opinia, gustul personal, alegerea, chiar şi revolta, când e cazul? De ce să le supradimensionezi regimul bibliofil, dacă nu ai creat... foamea?

Da, bineînţeles că le plac gadgeturile. Ele sunt parte din mâinele care vine peste noi toţi. Un mâine în care trebuie să fie bine ancoraţi. Cum o să-(l) navigheze, dacă nu îi înveţi să aleagă, să discearnă, să citească un text, să-i asimileze gramatica implicită şi explicită, să-l internalizeze, să-l înţeleagă, să-l interpreteze şi nu neapărat să-l reproducă?

Bine, veţi spune, dar cum se face asta?
Eu zic că prin joacă.
Prin efortul de a elibera bongul care se repede asupra lor. Prin ciocolata de la Zonko's pe care o are Remus Lupin mereu în buzunar. Prin alergări nesfârşite cu câini ficţionali, a căror identitate capătă, episodic, blana unui lătrăreţ adevărat, prin conversaţii cu vulpiţa Pandora şi exerciţii de dragoneză, prin provocări la duel, prin călătorii în Londra lui Peter Pan, prin coborâri în tenebre cu Orpheu, dar şi cu Despereaux Tilling, prin mixarea aventurilor lui Ulise cu muncile lui Heracle, printr-un fel de mâncare decupat din Ratatouille, prin întreceri cu Bastian şi Atreyu,. Numai aşa se poate salva Fantasia, nu?

Azi e Ziua Internaţională a Cărţilor pentru Copii şi Tineri.

E foarte bine dacă aveţi multe, şi mai bine dacă le citiţi. Eu azi am să fiu iar Snape, Albus Dumbledore şi, posibil, mama lui Dumbo. Pentru că numai aşa cred că ajunge să se întindă o mână mică singură spre raftul care-i e destinat. Aşa cred şi simt că se construieşte plăcerea, care, în grila mea, e esenţială, când vorbim despre cum creşti un cititor. Este, de altfel, unicul punct de pe lista mea de lecturi. Şi, da, e obligatoriu.