Urzeala visurilor

Înţeleg că începe ultima bătălie din Game of Thrones. Adică ultimul sezon. În traducere, doar un sezon mai trebuie să-mi ascund ignoranţa, pe urmă deja vorbim de mitologie. Ceea ce nu înseamnă că azi, din motive de cer griuliu şi lipsă acută de entuziasm.... muncitoresc, nu am revizitat mental câteva bestiarii medievale şi o cărticică silfid de subţire, citită de curând, după care nu m-am dat foarte tare în vânt.

Peter S. Beagle a fost scenarist pentru Star Trek şi The Lord of the Rings (animaţia!) şi a scris (în disperare!) despre unicorni. Decupaţi din tapiseriile de la Met sau de la Cluny, îndrăgostiţi, încarceraţi, la ananghie sau în momente de splendoare nelumească. În Calabria, cărticica despre care vă povesteam, vorbeşte despre incapacitatea noastră de a asimila miracolul şi de a înţelege miraculosul, de a ne bucura de starea de graţie fără să despicăm firul în patru şi fără să transformăm totul în Excel-uri şi semidefunctul PowerPoint. Un fermier din Sudul Italiei găseşte în curtea lui o licornă. Şi viaţa se schimbă. Colţul lui uitat de lume e survolat de elicoptere, televiziunile roiesc, la fel mafioţii brusc interesaţi de braconaj fantastic.

Ce urmează e o poveste cu multe tuşe comerciale, accesibilizată până la dezvrăjirea diafanului... Aş fi vrut-o, recunosc, mai adâncă şi mai tulbure, cu mai multe întunecimi în care să se iţească, luminiscentă, făptura de vis şi scânteie a unicornului. Dincolo de obiecţiile mele estetice, însă, întrebarea rămâne valabilă: cum ar reacţiona lumea modernă la miracol? În câte hălci am frânge o fiinţă pe care nu o înţelegem? Şi câte presupuse fecioare ar ademeni unicornul în laţul vânătorului pentru un pumn de arginţi? Da, e loc pentru hibridizări şi sincretism pe toate palierele istorice, simbolice şi aşa mai departe. Nu ştiu dacă şi pentru poezie...

Fantezia nordic mitologizantă merge, din câte aud, pe ecrane cu sfâşieri, râuri de sânge şi scene de război sălbatic, erotism violent, retorică agresivă. Înţeleg că există şi dragoni. Nu ştiu dacă şi unicorni...

Ideea, însă, că o fermă banală poate deveni un hortus conclusus, că o fiinţă al cărei trup pare ţintuit cu fire de mătase în tapiseriile de secol XV călătoreşte prin imaginaţia unui scriitor de şaptezeci de ani, se cabrează într-o pagină de succes, fie ea şi comercială, şi ajunge până la noi, cu şi fără ajutorul lui Jon Snow... e seducătoare. Pentru o clipă, măcar o clipă, îţi ţine captivă imaginaţia, făptura aceasta năzuroasă, tehnologiza(n)tă, nesfârşită, dependentă de un milion de lucruri care e şi ea, în felul ei, o sălbăticiune, un animal fantastic, o nălucă, un spirit, un mit, o poveste, un vis fără aripi, o închipuire, o plăsmuire, un dat. O licornă.