Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

O stare inedită a poeziei - Pe străzi. Harap-Alb


Roxana Pavnotescu, pe marginea unei cărţi de Dan Ivan

20.03.2019
Editura Letras
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Ivan
Pe străzi. Harap-Alb
Editura Letras, 2017


Citiţi un fragment din această carte.

*****
O stare inedită a poeziei - Pe străzi. Harap-Alb

Dan Ivan încearcă poezia, aşa cum el însuşi declară cu modestie într-o dedicaţie a acestui volum, adresându-se profesoarei lui de literatură. Cea, care, cândva, i-a deschis gustul pentru poezie şi l-a învăţat cum s-o citească.

Pe străzi. Harap-Alb
, afişează o expresie poetică particulară, dezinvoltă şi îndrăzneaţă, o linie zveltă şi fermă a versului alb ce alunecă ludic şi ironic în alambicate construcţii prozodice.

Lirica este referenţială, orientată către marea poezie a creatorilor care i-au servit drept modele: Arghezi, Nichita Stănescu, Eminescu, Barbu, Sorescu, Emil Brumaru... Dar gestul poetic este autentic, necăutat şi delicat, vădind mai mult decât orice, o permanentă relaţie de iubire cu poezia. O grafie indentată a versului creează puncte de cezură, prin plasarea complementelor circumstanţiale pe rândul următor. Registrul estetic este foarte variat; stilistic, se urmăreşte poetul preferat pe care-l salută în poezie, de la "Cuvintele potrivite" ale lui Arghezi la "necuvintele" lui Nichita, trecând, pe rând, prin expresionism, simbolism, ermetism, suprarealism sau dadaism( "Save our Souls"). Referinţa continuă la maeştrii poeziei induce un anume sentiment de reverenţă în faţa actului poetic.

Pe clapetele coperţii, un manifest poetic explică titlul şi demersul creator. Fiind un volum de debut, actul poetic este un proces de iniţiere în arta poeziei şi în acelaşi timp de elevaţie spirituală, aşa cum lupta lui Harap-Alb cu spânul semnifică învingerea forţelor oarbe, ale ignoranţei şi ale micimii spiritului: Zidurile sub care încearcă să te ţină un spân, altul, propriul eu... / zidurile de piatră, de carne.... Gestul poetic se vrea un act eliberator de sine, de barierele spirituale (de zidurile simbolice ale omului spân - ca alter-ego negativ al eroului). Dar scrisul este pus sub semnul îndoielii: De ce să scrii versuri? Şi dacă scrii, de ce să le şi publici? Este scrisul pentru sertar - samizdatul - cu-adevărat eliberator? Actul creator se vrea împărtăşit, împărţit, îmbogăţit prin aportul celor care receptează poezia şi se înalţă odată cu ea. Harul nu-ţi aparţine, îţi este dat, cu obligaţia să-l treci în lume, să-l împarţi cu ceilalţi: Să treci de zid? Treci? Actul publicării este un act al recunoaşterii, un act temerar.

Moto-ul volumului este un citat din Harap-Alb (basmul cult al lui Ion Creangă), semnificând zborul către eresurile poeziei, un spaţiu tabu care nu poate fi accedat decât prin iniţiere. Rămâne să descoperim de-a lungul volumului calul năzdrăvan care-l ajută pe poet să atingă "soarele cu picioarele" şi "luna cu mâna" şi "prin nouri să cauţi cununa?" (hiperbole de factură expresionistă, preluate imagistic în poezii din volum ca: Lună plină, Vânt.) Intuim o reprezentare a calului năzdrăvan în fluturele lăuntric din poezia ce poartă titlul volumului - Pe străzi,Harap Alb. Calul - în contrapunct cu spânul -un alter-ego pozitiv al eroului este o emanaţie a sufletului artistului, menit să-l scoată din monotonia stării de ignoranţă. În ipostaza de Harap-Alb, bătând străzile, chinuit de demonul fluturelui lăuntric, Dan Ivan înscrie o poezie de notaţie, în care cotidianul stă sub semnul magicului, al credinţei şi întâi de toate al iubirii, care le potenţează pe toate, salutând în drumul lui, cu deferenţă, coloşii poeziei, amintiţi mai sus: negru,lăuntric fluture / lăuntrul mi-l străbate. / din jur / întunericul frate / se umflă, bolboroseşte, zbate, /...şi valuri, valuri, / mii de trecători, / păşeam, măcelărind cu trupurile noastre / noaptea, până-n zori. (Pe străzi. Harap-Alb)

Volumul cuprinde o suită de poezii artă poetică, printre care notăm: Balada Leneşului Cristos, Mângâiere, Vis de vară, "Pe străzi, Harap-Alb", Eroul, Dezertor, Cu anestezie şi trei poezii cu titlul Harap-Alb - erou, cu care artistul se identifică în încercările de iniţiere în alchimia poeziei.

Deosebim câteva teme şi motive esenţiale: iubirea, mama, timpul, credinţa, natura - trecută prin panteismul primitiv al lui Arghezi, vânătoarea legată de sentimentul bărbăţiei şi al eroismului, boala şi moartea.

Basmul e răspândit în structura volumului prin temele şi momentele sale esenţiale: iniţierea şi desăvârşirea, eroismul, depăşirea condiţiei, iubirea. Cele 3 poezii Harap-Alb 1,2 şi 3 corespund numeric celor trei încercări iniţiatice la care este supus eroul ( obţinerea salatei din grădina ursului, vânătoarea cerbului mirific şi peţirea fetei lui Roşu Împărat). Poetul cel mai "citat" pare a fi Arghezi din hore, psalmi şi tablete, urmărind îndeosebi ludicul, universul mărunt (furnica, fluturele) şi lirismul prozaic al cuvintelor: căldare, tencuială, cărămizi, găleată, butoi, oală, toartă, a scobi, a scormoni,... În poezia Harap-Alb (1), poetul se surprinde, cu stupoare şi timiditate, crescându-i un deget, un deget "potrivit" - arghezian, ce-ar vrea să se joace cu "cuvintele". Manifestul poetic trădează intenţia de-a încerca poezia - un gest întârziat, pentru că Dan Ivan a cochetat cu ea întotdeauna, dar i-a lipsit timpul şi probabil curajul: mi-a crescut / un deget / în zidul din jur, / dar n-am să-l mişc / de teamă / să nu rănesc / carnea / lui Arghezi / (Harap-Alb (1)). Sintaxa poetică trimite la "Duhovnicească" ("Cine scobeşte zidul cu carnea lui / Cu degetul lui ca un cui"), ca model referenţial al liricii din "Balada Leneşului Cristos", o altă poezie artă poetică, unde, în dimensiunea sa christică, poetul leneş e trezit, ca să scormonească în carnea cuvintelor. Se urmăreşte prozodia, incantaţia şi sintagmele din poezia Duhovnicească. Arta poeziei se accede prin moartea simbolică în procesul iniţierii poetice, starea premergătoare creaţiei este ignoranţa, sau ordinea unei lumi anoste: fără gânduri, / fără mişcare, / fără soare... Spiritul leneş se vrea trezit: e vremea să trezească cineva / să lovească-acest trup. Frica şi singurătatea argheziană în faţa morţii corespunde neliniştii poetului de a-şi depăşi condiţia: dar cine mişcă? Cine nu tace / în mine acum?, urmărind aceleaşi sintagme retorice din versul arghezian: Cine umblă fără lumină, / Fără lună, fără lumânare. Poezia este o anti-duhovnicească, prin inversarea sensului moarte - viaţă; moartea e un stadiu, o trecere, o ipostază necesară împotriva stagnării, a ignoranţei, a degradării fiinţei. Christul se dilată expresionist între două cuie, la capătul unui somn lung cât un veac, viaţa reîncepe: între două cuie. / de la răsărit la apus... / o furnică mă suie / de jos în sus / într-un veac.

Ca să deprinzi meşteşugul poeziei, te faci slugă la mentorii ei, dar trecerea la uneltele proprii se obţine prin ieşirea din groapă sau din fântână - de sub influenţele sau zidurile simbolice ridicate de omul spân. Jocul de "harap" (slujitor), ritualizat prin coborârea în fântână (Harap-Alb (2)), este un joc arghezian al morţii (De-a v-aţi ascunselea). Iniţierea este o trecere simbolică, prin moarte, într-o nouă stare de elevaţie: alene, / fântâni / să-mi curgă-n vene / şi spâni / de la beţii / cu roua din gene / cu strugurii din vii / şi din morţi / băuţi în umbre, / bătuţi în porţi". Jocul este bahic, păgân, dând cont de originea mitică a basmului bazat pe ritualuri arhaice ce aparţin cultelor de mistere. Poezia urmăreşte botezul iniţiatic al lui Harap-Alb în sângele cerbului mirific ( Andrei Oişteanu - Zoosofia). Misterul morţii şi al reînvierii realizat printr-un joc de cuvinte: strugurii din vii şi din morţi - sângele ritualic care curge în vene, în fântână (tărâm al trecerii între lumi) este plasat tot într-o iconografie argheziană: "îngropat în căldări de întuneric", "bătuţi în porţi / şi-n lemne strâmbe / răstignite / pe groape întoarse / ".

Un tribut adus psalmului arghezian este poezia În faţa statuii. Îndoiala credinţei porneşte de la ochiul cunoaşterii întors spre golul dinăuntru, reliefat în formele unei lumi prozaice: ne e ochiul Tău poarta / spre înăuntru - lumea goală. / urechea - toarta / de la oală. Retorica e impregnată cu expresii din lirica populară: n-auzi, n-a vezi, n-a greul pământului. Îndoiala nu mai e o problemă individuală (Arghezi: Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"), ci una colectivă, întreţinută prin voinţa creatorului însuşi, pentru că TOŢI - scris cu majuscule - / ne-îndoim că Exişti / deşi noi te-am creat.

Ca şi basmul, volumul fixează punctul de plecare al întâmplărilor neobişnuite, al experienţei poetice. Volumul se deschide cu poezia Maraton până mâine, ce descrie universul mundan, cenuşiu, strâmt, care-şi duce existenţa de la o zi la alta în aceeaşi monotonie şi vrie nebună. O lume în afara poeziei este lipsită de strălucire şi speranţă, în care timpul ne devorează, ne înghite: Alergând cam fără speranţă / către ziua de ieri s-o hăcuim.... / alergăm din nou cu toţii laolaltă / până obosim şi ne-nghite / ziua cealaltă. Starea de spleen este reluată în poezia Manifest - un pastel al serii citadine, dominată de liniştea, aproape sacerdotală, care împresoară oraşul în care nu se întâmplă nimic: seara furişată printre case / ca un abate sfios, / ne lipeşte de ferestre liniştea. Atmosfera este tainică, sacrul coboară sofianic peste liniştea oraşului, unde cel mai mic semn este pândit de la ferestre - timpane citadine - metonimie: bivolul nopţii, tăcut şi / ameninţător, împunge şi el în ferestre - / - timpane citadine / - trezind spiritul într-un îndemn ironic, ubuesc: "ascuţiţi cornul".

Cea mai plastică poezie rămâne "Lună Plină", în care iubirea nopţilor albe şi insomniace e dirijată de ciclurile lunii. Luna controlează mareea cărnurilor; Agăţată în ferestre, trage în sus pleoapele iubiţilor. În tonurile lui Paul Klee, iubirea se ridică cosmic în constelaţia capricornului, degajând un sentiment de permanenţă şi plenitudine prin imaginea transcendentală a caprelor gestante, ce împung cu ugerele întunericul, sugerând ţâţele înţepate de tăuni (Emil Brumaru): şi-n cer răsăreau pline / capre cu burta umflată / să împungă întunericul / cu ugerele fine. Luna este multiplicată şi individualizată, căpătând un plural hiper-feminin (lunele). Fiecare cuplu pare să aibă o lună care veghează asupra lui: pleoapele erau trase / sus de lunele pline şi grase / agăţate în ferestre / şi nopţi de nesomn / (Lună Plină).

Sentimentul iubirii, temă esenţială a volumului, este ameţitor, nostalgic şi ludic, prins în vria horei argheziene. (Horă). Poezia de iubire valsează în rime alternante: încrucişate, împerechiate sau monorime, în consens cu retorica şi impetuozitatea sentimentului, pe alocuri frânte de versul alb. În jurul iubirii, se vehiculează elemente ca: vântul, focul, apa, concretizate în stări de zbor, ardere, sete: iubirea este mistuitoare, este eterică, este respiraţie, boare, adiere, muzică, este inefabilă şi nestatornică. Amintirea iubirii se regăseşte în melancolia ploii, pentru că doar ea mai păstrează gustul sărutului: ploaia de-acum o zi. / am mai păstrat eu o găleată, / dar am băut-o astă-noapte / toată: / mă ardea gura şi nu / mai ţineam minte cum săruţi tu. (Horă). Iubita e răspândită senzorial într-o beţie stănesciană de simţuri amalgamate: plutire, / a repluti, plutire iar / cum totuşi umbli / aşa tactiloasă şi oftalmă şi gustoasă / ("Aşteptare"). Iubirea se defineşte ca o stare de "plutire" (în sens eminescian), dar nu există o tensiune a aşteptării iubitei, ci un anume extaz, o stare de încremenire, care ţine de ideea de permanenţă, de eternitate, pe care numai iubirea o poate aduce. Poetul este prins ca un fluture în plasa iubirii, care-l trage după ea peste tot. Sărutul se dilată expresionist şi oniric peste lume până la gura iubitei, într-o plastică chagalliană: te sărut cu o gură imensă care / se întinde până la oraşul tău, casa ta / şi se repliază pe măsură ce te apropii, / stăpână.

Condiţia poetului şi sentimentul iubirii se întâlnesc în poeziile: Mângâiere şi Harap-Alb (3)- ultima reprezentând un scenariu mitico-ritualic, cu elemente de epică a basmului. În "Mângâiere", în ipostaza de Pygmalion, poetul aspiră la o poezie pură cu trup de femeie - Galateea - plămădită de "palmele" poetului "coşcovite de dor". Raportul viaţă-moarte din mitul zidirii ( Meşterul Manole) este inversat, iubita e însufleţită - asistăm la naşterea poeziei: "albe păsări de var / s-au desprins leneş din tencuială / , în paralel cu moartea simbolică a neofitului, în procesul de iniţiere poetică: hau,hau / câini erau? Dar ce ne păsa, căci ne lingeau / mâinile / cu aripile lor. Versul face referinţă tot la Meşterul Manole - "Şi latră-a pustiu / Şi urlă-a morţiu. Cu toată plenitudinea lui, procesul creaţiei e anevoios şi laborios, transpus într-un registru arghezian: palmele mele / aspre cărămizi / cu care te-am zidit Galateea. În poezia "Harap-Alb (3)", ieşirea din groapa ignoranţei (pentru accederea la tronul împărăţiei) e catalizată de sentimentul iubirii (pentru fata lui Roşu Împărat). Peste ghizdurile fântânii, liniştea morţii este apăsătoare. Întemniţat în carapacea propriilor gânduri chinuitoare, a amintirilor de întuneric, poetul visează la libertatea mistuitoare a creaţiei şi a iubirii: nenumărate, nemărginite capace / mi-astupă cerul rânduri, rânduri /.... / lăuntrul meu, frânturi / e fără voie temniţă de dor / aprig, sălbatic, mistuitor. Gândul la iubită, trezeşte eroul, cu pleoapele înlemnite, narcotizat de făcătura omului spân, şi reaşează raporturile stăpân-slugă: "pleoape înlemnite, răsunătoare / de scânduri mă ţintuiesc în astă carapace / chinuite, chinuitoare / de întuneric amintiri se-nnămolesc în gânduri / de izbândă viitoare / ".

Poezia "Setea" se înscrie cu o erotică mecanicistă şi soresciană. Sărutul extatic din poezia "Aşteptare" se ritmicizează şi fluidizează, conectat la reţeaua universală de robinete. Iubirea curge la discreţie, parodic, la temperaturi înalte: pupături / cu chiuvete. / robinete: / săruturi cu mii de fete /.... / căldura va veni prin reţea / până la inima mea (Setea).

Un ciclu de poezii de notaţie, foarte scurte, răspândite de-a lungul volumului, purtând titlul "Tu", rezonează într-o vibraţie tipică liricii haiku. Iubirea este o respiraţie exterioară a fiinţei, care o pătrunde ca o boare, imperceptibil şi discret: te simt străbătându-mă continuu / ca o briză înceată o pânză de sac. Una dintre poeziile "Tu" se repetă obsesiv de-a lungul volumului, a doua oară purtând o notă explicativă (un poem în proză), în josul paginii. Textul vorbeşte despre imaterialitatea fiinţei iubite, care ocupă expresionist întregul spaţiu, devenind muzică, şi generează o stare de deplină mângâiere: / sunt uluit de naturaleţe / de clapele tale imense, /... / treci prin mine şi e plăcut, / mă / doare lipsa conturului pe care vreau să-l ating. În cea de-a treia "Tu", iubirea e inefabilă şi intangibilă, boarea iubitei, cu foalele ei uriaşe, întreţine jarul lăuntric la foc mocnit: cum să ajung la tine dacă sufli aşa. de fapt / eşti aici, treci prin mine, şi încerc să te prind şi să te sărut tare. Urmează o altă "Tu", de data aceasta fără titlu, pentru că ne întoarcem în lumea basmului. Protagonista iubirii este prinţesa tremură - un verb adjectivizat, pentru că exprimă starea de freamăt permanent a iubitei, indusă de aceeaşi respiraţie de vânt, şi întreţinută de un erotism insistent şi primitiv al poetului-căpcăun: / freamătă prinţesa căci vântul o adie când căpcăunul / trimite, un buzdugan, un cal, un mesager, un e-mail inspirat /... / dar vântul o adie, o pipăie, o miroase / dar vântul vreau să fiu. În "Dragoste de câine", gestul poetic e pus sub semnul retoric al condiţionalului, în spirit stănescian, însă sintagmele sunt de factură eminesciană: "şi dacă...", iubita e o stăpână a lumii. (apelativ al iubitei ce apare şi în poezia "Aşteptare"): Şi dacă azi mă reped / să muşc / din pulpa-ţi caldă / e pentru că te-am văzut / tristă şi singură, / stăpâna mea. Impetuozitatea şi reverenţiozitatea sentimentului trimit ca tonalitate la versurile lui Nichita: "Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului, / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea, / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?"

Tot în categoria genului scurt se înscrie şi "Fată la oglindă" - o poezie muzicală cu o rimă încrucişată şi un ritm, tonalitate, lexic şi sintaxă a versului, eminesciene (răsare, lumesc, lacul, goală), dar în plan ideatic, de esenţă barbiană. Iubita saturată de lumesc, răsare goală, şi, prin jocul secund al poeziei, e sorbită de lac în nefiresc (plan virtual, orizontal). Într-un superb oximoron, poetul reţine imaginea ei purificată, eliberată de contingent: şi iată: de lumesc / din apă ea răsare goală / lacul o soarbe-n nefiresc / cu adâncimea lui orizontală.

Poezia "Cu anestezie" vorbeşte despre starea de anestezie premergătoare actului artistic - increatul, concretizat în mocirla cuvintelor. Poetul este înecat, înghiţit, împotmolit în / herghelii,..., furii, şi mii de batalioane / gata să cadă în urechea şi gândul oricui. Aşa cum cineva trebuie să lovească trupul leneşului Christos (Balada Leneşului Christos), un Big Bang oficiat de iubită - muza poeziei - (Galateea din poezia Mângâiere) anunţă trezirea din somnul şi beţia creaţiei: păi, uite de -aia, draga mea, / ieri n-aveam cuvinte, n-aveam şir,... dă-mi un Big Bang ca să mă / readuci la viaţă. Regăsim aceeaşi idee a iubirii ce catalizează trecerea la noua condiţie (ieşirea din fântână - Harap-Alb (2)).

Figura mamei este adusă într-o poezie de notaţie. Dimineaţa (naşterii Domnului) este un triumf al vieţii - fiul aşezat în matricea maternă se mai bucură încă de trezirea mamei: m-am tot gândit / ce dar să-i fac de Crăciun /... / i-am încălţat pantofii / şi am aşteptat până dimineaţă / să se trezească / (Mamei).

Sentimentul naturii este abordat într-o manieră panteist-animistă. Poezia "Anotimp" e un pastel al interferenţelor între stările de nelinişte ale poetului şi goana anotimpurilor, ciclurile cosmice sunt antropomorfizate: o metonimie substituie geometria lacrimilor cu numărul anotimpurilor: Curgeam neliniştit / către zăpezi... / supt din sevele pădurii / de unde curg / lacrimile pătrate / ale anotimpurilor. În poezia Toamna, anotimpul transgresează regnuri, spaţii mitice, istorice şi astrale: istoviţi / zmei de-argint / se odihneau deasupra pădurii, / hălci de vânt / picurând / zdrăngăneau scuturile de aramă /... / şi cum gâfâia / aurul / copacilor înghesuit în umbre / de taurul / nopţii! În poezia "Nori, Ploaie", omul cu stările şi atributele lui e răspândit în peisaj: cocoşate lumini, / muşte grase şi fluturi cretini /; imagini de esenţă expresionistă, dar care poartă tonurile de lumină din tablourile impresioniste ale lui Millet, combinaţie care face obiectul celor mai frumoase versuri de notaţie: năpârlea soare topit, / umpleau ţigăncile saci, / sute - cu lumină de asfinţit. Alte pastele de notaţie fixează repere geografice (Sulina, Arles, Canalul Mânecii). Iată un tablou expresionist al Canalului Mânecii: în câteva ore flămânda ceaţă / îşi va abate turme blânde de câini / umezi şi răcoroşi... / să-i simţi din părul Londrei. În Canalul Mânecii.2, ceaţa penetrată de soare şi lumină metamorfozează peisajul în chipul iubitei sau în muza poeziei: aş putea s-o iau pe canalul mânecii tale... / să ajung la părul tău însorit şi să îl mângâi, mângâi. Poezia metamorfozelor continuă cu două vise: Vis de Vară şi Vis după Ploaie. Stadiile creaţiei sunt echivalate cu transformările fluturelui de la larvă ( starea de adormire, nemişcare şi ignoranţă) la fluture (libertate şi zbor). Poezia este structurată ca un monolog narativ: OM, Fluture şi OM-Fluture. Fiecare personaj se auto-descrie, definindu-şi condiţia: Omul este inferior lepidopterelor, pentru că nu deţine zborul; noroiul, butoiul - cuvinte de esenţă argheziană exprimă ironic troglodeala orientală dar şi o propensiune inefabilă către actul poetic: afundat în noroiul / din piaţă pândesc noaptea-ntreagă / ca să văd cum înfloreşte butoiul / când îi plezneşte ultima doagă. Visul de vară se încheie cu apoteoza omului-fluture. Un complex de rime încrucişate, împerechiate şi monorime punctează momentul transformării, cuprinzând disertaţia fluturelui care asistă la miracolul apariţiei lunii: e luna / galbenă şi umflată / tot cum au copt-o vârcolacii / şi-au stins-o repede într-o găleată / că nu puteau s-o caţere dracii / de fierbinte / şi starea de jubilaţie, de joc şi de zbor adusă de revelaţia poeziei: ia uite ce fluture fără un dinte! zboară către mine acum / să-mi atingă obrazul cu aripa lui. / ce moale, ce bine pe aripa lui. (Vis de vară). Vis după ploaie aduce imaginea unui diluviu în care câmpia este înghiţită, lumea, în dezagregare, s-a strâns toată într-o uriaşă gură plină cu apă, în care curg picături de carne şi oamenii se conjugă topiţi în culorile curcubeului: în această gură-picături de carne- / să ne răstoarne / voi, el, eu, / culorile ne topeam într-un curcubeu.

Tema timpului leneş şi scârbavnic e reliefată suprarealist în poezia "Încet". Un ceasornic antropomorfizat în formele curgătoare ale lui Dali anunţă moartea timpului; un pământ intrat în disoluţie, secătuit de victorii, de oşteni, în agonia şi duhoarea secundelor: cad clipele turmă / şi sună a gol. Dornic / ţi-e trupul de oşteni /... te scoli / în capul oaselor, scuipi secundele / fleşcăite, murdare. În poezia "Spirală", timpul se răsuceşte şi revine într-o ipostaziere metempsihotică a fiinţei; gândurile şi amintirile se învălmăşesc netrăite, la fel iubirile şi dorinţele, ele există într-o amintire virtualizată, ce-a aparţinut, cândva, unui frate geamăn: mamă, / ce-am fost eu în anterioara viaţă, / viteaz ori paiaţă? / întreb fiindcă locurile-mi cer vamă. /... / - ai fost fratele tău geamăn. În poezia cu structură de haiku "Clipa", în relaţie metafizică cu lumina, timpul este magic, carnal şi integrat ritmului vital al fiinţei printr-un joc de cuvinte: voi măsura timpul cu pleoapele / carnală, magică undă / şi-mi voi umple de lumină apele / pentru fiecare clipit, o secundă.

Tema eroismului şi a vânătorii se impune după modelul fiului de împărat, candidat la tronul împărăţiei şi mâna fetei împăratului Roş. Eroismul e proiectat în timpuri imemoriale, ritualizat şi legat indisolubil de ideea de sacrificiu. Poetul este cel ales şi sfătuit de înger, aşa cum Harap-Alb este sfătuit de calul năzdrăvan, Sfânta Duminică sau alte personaje care-i ies în întâmpinare. Un potop este invocat să aducă simbolic universul într-un illo tempore, pentru a reface condiţiile primului act sacrificial. Retorismul şi imperativul repetitiv este stănescian: şi mi-a zis îngerul: du-te pe roţile de cristal / ale ploii / aşteaptă o ploaie mocănească, / o să-i bage pe toţi în case. / du-te, mi-a zis,... Depăşirea condiţiei umane e reliefată prin depăşirea fricii: scutură-ţi frica grea din aripi /... / înfige-te învârtoşat în trecut, / în timpul trecut, / caută deşertul care eram. Îngerul este o emanaţie mitică a reliefului originar, el umple cu suliţe deşertul, şi printr-o mecanică inversă plasează eroul din ipostaza de sacrificat în cea de agresor, făcându-l părtaş la actul sacrificial şi conferându-i atributele divinităţii: vei observa uşor suliţele / aşteptându-te. / tu umple-te de carne deasupra lor / şi pogoară peste ele din înalt, / zdrobeşte-le cu pieptul. / şi spune-i tatălui nostru / Zamolxe... / (Eroul). În poezia "Dezertor", se reia motivul zidului, ca barieră spirituală sau simbol al stagnării fiinţei. Moartea e prezentată ca o trecere cazon-apostolică: de pe zidul acesta unde m-au ţintuit / douăsprezece gloanţe frăţeşti / , căruia poetul i se sustrage. Dezertarea din moarte e lupta acerbă a arterelor - o vânătoare a vieţii în moarte, motivată de dor, de dorul luptei, ca esenţă a vieţii: să dau drumul, să dau / acestor herghelii, cerbii, / minunaţi cerbi în nesăţioase haite iau / arterele-n copite. /... / de dorul luptei să fug, de dor.

Dan Ivan debutează ca poet autentic într-un spaţiu ritualizat al iniţierii în arta poeziei, dezvăluind un tărâm al neliniştilor şi bucuriilor interioare, un tărâm efervescent al metamorfozelor - pe care Harap-Alb, trimis de spân să se piardă, nu mai călcase.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer