Saladin - omul şi epoca sa

Citiţi un fragment din această carte.


Cu toţii avem nevoie de eroi. Nu neapărat de eroi salvatori, ci de oameni care să ne arate că putem mai mult, oameni care să cristalizeze cele mai importante şi semnificative credinţe şi năzuinţe ale unui neam, care să devină modele pentru generaţiile care îi urmează. De cele mai multe ori, omului real i se estompează trăsăturile, i se şterg şi iartă păcatele şi erorile, rămânând doar eroul legendar, construit de multe ori din povestiri apocrife, anecdote şi istorioare. Se construieşte astfel o imagine care tinde spre perfecţiune, dar care se dovedeşte pe undeva neconvingătoare şi lipsită de viaţă. Este de datoria istoricului să se aplece cu atenţie şi acribie asupra personajului, să dezlege şi să separe firele realităţii de cele ale legendei. Rezultatul final îi poate, într-adevăr nemulţumi pe unii - aşa cum se întâmplă adesea cu adevărul, dar dacă eroul îşi merită soclul, atunci personajul istoric nu umbreşte aproape cu nimic gloria legendei.

Este şi cazul lui Saladin, una dintre figurile cele mai impunătoare şi celebre ale islamului şi a cărţii pe care i-o dedică istoricul egiptean Abdul Rahman Azzam intitulată Saladin. Triumful renaşterii sunnite, carte care a apărut în 2019 la editura Corint. Studiul istoricului egiptean şcolit la Oxford este considerat ca fiind una dintre cele mai bune cărţi publicate vreodată despre islam şi, implicit, despre Saladin. Ceea ce diferenţiază volumul lui Azzam de altele centrate pe acelaşi subiect este interesul pe care acesta îl arată epocii în care s-a născut, a crescut şi evoluat Saladin, precum şi oamenilor care l-au ajutat de-a lungul anilor să se transforme în legendă. În plus, o excelentă cunoaştere a curentelor islamice specifice epocii, a conflictelor născute din diferenţele de doctrină, dar şi a punctelor comune care au făcut posibil proiectul lui Saladin adaugă un plus de valoare cărţii, mai ales pentru cititorul occidental neobişnuit cu subtilităţile religiei islamice.

Azzam foloseşte termenul de "renaştere" în accepţiunea lui occidentală, incluzând în analiza sa aspecte legate de modul în care s-au construit fundamentele teologice ale curentului sunnit, informaţii despre creaţiile juridice, artistice şi literare inspirate de către acesta. De-a lungul cărţii, autorul acordă o atenţie deosebită naşterii şi evoluţiei medreselor. El atrage atenţia asupra faptului că deşi cuvântul se traduce acum prin "şcoală", la începuturi înţelesul lui a fost altul. Aceasta a fost o instituţie educaţională creată special pentru a preda legea islamică (fiqh) în conformitate cu una dintre cele patru şcoli sunnite. Acolo puteau fi predate şi alte materii, dar nu putea exista nici o medresă fără lege. Medresele au fost locul în care s-a pus bazele aparatului birocratic sunnit, oamenii religioşi şcoliţi acolo devenind de multe ori judecători, miniştri sau guvernatori.

Cititorul are ocazia să se aplece asupra unui studiu nu doar despre Saladin ci şi despre cruciade văzute prin ochii surselor musulmane. Va afla, astfel, de exemplu, că asupra musulmanilor invazia mongolă a avut în vremea tinereţii lui Saladin un impact mult mai profund decât cruciaţii înşişi. Europa medievală era percepută de conştiinţa musulmană ca fiind un loc rece, sălbatic. Cronicarul al-Masudi, scrie Azzam, descrie natura europenilor ca fiind grosolană, manierele dure, intelectul mărginit şi limbile lor greoaie. La toate acestea se adăugau lipsa de moralitate şi igiena precară a europenilor. Grupurile care le atrăseseră atenţia şi mai ales ostilitatea, erau ordinele militare ale Ospitalierilor şi Templierilor, dedicate complet cauzei cruciadelor şi, implicit deveniţi duşmani de moarte ai islamului. Saladin însuşi promisese că "Voi curăţa pământul de aceste două specii murdare", ceea ce a şi încercat să facă după victoria de la Hattin.

Parcursul lui Saladin este urmărit de istoric de la naşterea sa într-o familie kurdă care "nu era formată din păstori semi-barbari, ci purta cu sine tradiţiile şi amintirea unui întreg sistem politic şi comportamental", după cum remarcă autorul la un moment dat. Saladin a crescut avându-i drept modele pe tatăl său, Ayyub înzestrat cu certe calităţi de diplomat şi pe unchiul său, Shirkuh, un războinic redutabil. Istoricul egiptean recunoaşte că nu se ştie mare lucru despre tinereţea lui Saladin, dar este cert faptul că acesta şi-a trăit tinereţea în umbra lui Zengi şi apoi a lui Nur al-Din. Treptat, steaua acestuia a început să se ridice datorită unor conjuncturi favorabile, dar şi a calităţilor sale indiscutabile. De-a lungul întregii sale vieţi şi carierei militare şi politice Saladin a rămas un om simplu, dar în acelaşi timp complex, după cum spune istoricul. Mânat de o credinţă de neclintit, modest şi sociabil până la încălcarea etichetei, Saladin şi-a lăsat numele în istoria arabă, dar şi în cea creştină legat indestructibil de cruciade şi de Richard Inimă de Leu. Fiecare moment este atent studiat şi disecat de istoric care nu îşi ascunde simpatia şi admiraţia faţă de obiectul său de studiu.

La moartea sa, Saladin s-a dovedit a fi sărac. Atât de sărac încât cei care i-au oficiat ritualul de înmormântare şi-au dat seama că nu existau bani pentru giulgiu sau pentru paiele cu care trebuiau să căptuşească sicriul. Prietenul şi sfătuitorul lui de o viaţă, al-Qadi al-Fadil, a fot cel care a acoperit costurile înmormântării. Cel mai puternic om din lumea musulmană a murit, practic, fără nici un ban. Dacă veţi citi cartea veţi descoperi multe astfel de contradicţii în viaţa şi caracterul lui Saladin. Acestea nu îi ştirbesc cu nimic povestea şi imaginea, ci dimpotrivă. Omul Saladin completează într-un mod fericit şi convingător legenda Saladin, Azzam reuşind să ne ofere o imagine completă şi complexă a celui supranumit leul deşertului.