15.02.2005
Mă îndoiesc
deci scriu
Scriu
deci mă îndoiesc



Poemul
cheamă poemul
după cum nisipul strigă după mare
Şi răspicat este cîntecul ce se înalţă
la încheietura realului.


Poemul
este o altă piele
un zid poros
un vitraliu aşezat
între mine şi mine



Poemul
are mîinile reci
gîtul uscat
şi ochii roşii
Lasă în urmă salivă şi sevă
Pe scaun de uitare s-a aşezat



Trebuie să poţi ierta poemul
Este într-atît de tînăr de uşor de trecător
Ar vrea să fie piatră unghiulară
muşcînd din praful stelelor
rotindu-se precum o planetă
în galaxia unui vis



Poemul
nu atinge nimic pe nimeni
Că este frig
ori cald
temperatura i se măsoară
în fierbinţeala cuvintelor
ce au ales să intre
în rezonanţă cu el
Ferindu-se de butoaie
goale se lasă pătruns
de toate vînturile şi de toţi aleluia
de Steaua polară
de cea a Micului Prinţ
de sufletul trecătorului grăbit
ce îl va recunoaşte



Poemul
în jos se lasă tras
de o aceeaşi frînghie legat
pînă la izvoarele Albastrului



Ce l-o fi apucat?
Zumzăie la geam
gîndind că-şi va afla salvarea într-altă parte
Îl agăţ şi din pană
zvîcneşte o picătură de sînge
Iată-l - litere moarte
pentru călăi de companie



Poemul
este o anemonă
sexul unei femei
deschis peste lume



Poemul
îşi ţine mîinile goale
şi sufletul senin
pentru a ajunge pînă la voi
de paşii voştri să se agaţe
peste vocea voastră să se întindă
cu numele vostru să semneze
în josul întrebării sale



Poemul
îşi urmează drumul legat la ochi
Nu are încredere
decît în propria-i intuiţie
şi însingurat umblă
pe aleile puterii



Poemul
mereu nesfîrşit
de şapte ori îşi învîrte limba
în gura oracolului
Promite infinitul
fanfaronilor noutăţii



Poemul
este alcătuit din timp
continuu discontinuu
precum lemnul de încălzit
pentru o vatră cosmică



Poemul
este fără rădăcină
căci este rădăcina
nopţii



Poemul
vorbeşte toate limbile
asemeni unui copac
în care fiecare frunză
este cheia unui alfabet



Poemul
îşi schimbă gustul culoarea
sub ploile de vară
Cuvintele sînt portocale
încărcate de furtuni
Mierea i-a pătruns între alveole
În ele o pasăre înfige
colţoasă
sufletul meu *)


Poemul
poate ninge în miez de vară
Absurdul este laptele
din care deliciile-şi face
Cu fală necunoaşte
unde locuieşte adevărul
la ce adresă
a cărui magazin alimentar
La încheietura lui
niciodată nu este ceasul să ştii



Poemul
doarme în blana pisicii
chiar în pisică doarme
Poemul este o pisică
ce doarme în blana
unui poem



Poemul
şi-a desprins strigătul din gîtul meu
Pe lespedea visului
o carte s-a stins
Oare să fi venit ora plecării
a abandonului printre monştri
care înghit în locul nostru?
Un cuvînt împlineşte totuşi universul
cînd în palmă îl ţine



Poemul
doarme cu ochii deschişi
pe minciunile lumii
Mărturiile îi sînt de melancolie împodobite
Rănit cîteodată ghearele şi le ascute



Poemul
umblă mereu pe alături
curmeziş pe ocolite
Niciodată nu ajunge
să meargă în linie dreaptă



Poemul
este un cuib de poeme
o pîine pentru foamea
de orice foame
un cuvînt frămîntat
în copaia nevăzutului



Poemul
este nechibzuit
Mă cenzurează
mă pedepseşte
mă alungă din cuvintele mele
Singur vrea să domnească
la prora tăcerii



Poemul
însoţeşte un fluviu
de la izvor la mare
Seamănă în drumu-i sarea stelelor



Poemul
este o coadă de cometă
un şir indian
pe cărarea de odinioară
un cortegiu à la Prévert
unde s-au adunat
blestemaţii pămîntului



Poemul
cuprinde toate tăcerile
pe cele ce spun da
pe cele ce spun nu
pe cele ce nu încetează
să tot pună aceleaşi întrebări



Poemul
s-a acoperit de chiciură
Ai spune că e mort
Mai zeflemeşte încă
Iată-l neatins de vreun rău
de vreo speranţă
condamnat să renască
din propria mea cenuşă



Poemul
este o ureche
o mînă întinsă
o privire care spune multe
Poemul este o întrebare
în gura unei necunoscute



Poemul
nu vă va spune nimic
ce să nu ştiţi deja
Dacă s-a slobozit din mine
spre voi mergea
Iată-l liniuţă de unire
între ale noastre destine
zmeu zburător alor noastre dorinţe
corabie a închipuirilor



Poemul
străbate păduri
cutreieră cîmpuri şi acoperişuri
linge mîinile şi catargele
îşi dăruieşte roua
eliberează apa închisă
apoi cade în plasa
păsărarului fără glas



Poemul
a sucit gîtul
elocinţei
N-a mai rămas pe oasele-i
decît strălucirea rănită
a copilăriei mele





(2001-2004)





_______________



Béatrice Libert, « Litanie pour un doute », în Encres Vives, no 313, Colomiers, septembrie 2004.
Traducere apărută în revista Hyperion. Caiete botoşănene, no 4 / 2004 (158).
Redacţia mulţumeste domnului Michel Cosem pentru generosul acord dat pentru publicarea acestui poem.



Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc.


*) Notă: Mulţumiri lui "mr. kalm" pentru sugerarea acestei variante a traducerii (17 august 2008)

0 comentarii

Publicitate

Sus