| Mă îndoiesc deci scriu Scriu deci mă îndoiesc |
| Poemul cheamă poemul după cum nisipul strigă după mare Şi răspicat este cîntecul ce se înalţă la încheietura realului. Poemul este o altă piele un zid poros un vitraliu aşezat între mine şi mine Poemul are mîinile reci gîtul uscat şi ochii roşii Lasă în urmă salivă şi sevă Pe scaun de uitare s-a aşezat Trebuie să poţi ierta poemul Este într-atît de tînăr de uşor de trecător Ar vrea să fie piatră unghiulară muşcînd din praful stelelor rotindu-se precum o planetă în galaxia unui vis Poemul nu atinge nimic pe nimeni Că este frig ori cald temperatura i se măsoară în fierbinţeala cuvintelor ce au ales să intre în rezonanţă cu el Ferindu-se de butoaie goale se lasă pătruns de toate vînturile şi de toţi aleluia de Steaua polară de cea a Micului Prinţ de sufletul trecătorului grăbit ce îl va recunoaşte Poemul în jos se lasă tras de o aceeaşi frînghie legat pînă la izvoarele Albastrului Ce l-o fi apucat? Zumzăie la geam gîndind că-şi va afla salvarea într-altă parte Îl agăţ şi din pană zvîcneşte o picătură de sînge Iată-l - litere moarte pentru călăi de companie Poemul este o anemonă sexul unei femei deschis peste lume Poemul îşi ţine mîinile goale şi sufletul senin pentru a ajunge pînă la voi de paşii voştri să se agaţe peste vocea voastră să se întindă cu numele vostru să semneze în josul întrebării sale Poemul îşi urmează drumul legat la ochi Nu are încredere decît în propria-i intuiţie şi însingurat umblă pe aleile puterii Poemul mereu nesfîrşit de şapte ori îşi învîrte limba în gura oracolului Promite infinitul fanfaronilor noutăţii Poemul este alcătuit din timp continuu discontinuu precum lemnul de încălzit pentru o vatră cosmică Poemul este fără rădăcină căci este rădăcina nopţii Poemul vorbeşte toate limbile asemeni unui copac în care fiecare frunză este cheia unui alfabet Poemul îşi schimbă gustul culoarea sub ploile de vară Cuvintele sînt portocale încărcate de furtuni Mierea i-a pătruns între alveole În ele o pasăre înfige colţoasă sufletul meu *) Poemul poate ninge în miez de vară Absurdul este laptele din care deliciile-şi face Cu fală necunoaşte unde locuieşte adevărul la ce adresă a cărui magazin alimentar La încheietura lui niciodată nu este ceasul să ştii Poemul doarme în blana pisicii chiar în pisică doarme Poemul este o pisică ce doarme în blana unui poem Poemul şi-a desprins strigătul din gîtul meu Pe lespedea visului o carte s-a stins Oare să fi venit ora plecării a abandonului printre monştri care înghit în locul nostru? Un cuvînt împlineşte totuşi universul cînd în palmă îl ţine Poemul doarme cu ochii deschişi pe minciunile lumii Mărturiile îi sînt de melancolie împodobite Rănit cîteodată ghearele şi le ascute Poemul umblă mereu pe alături curmeziş pe ocolite Niciodată nu ajunge să meargă în linie dreaptă Poemul este un cuib de poeme o pîine pentru foamea de orice foame un cuvînt frămîntat în copaia nevăzutului Poemul este nechibzuit Mă cenzurează mă pedepseşte mă alungă din cuvintele mele Singur vrea să domnească la prora tăcerii Poemul însoţeşte un fluviu de la izvor la mare Seamănă în drumu-i sarea stelelor Poemul este o coadă de cometă un şir indian pe cărarea de odinioară un cortegiu à la Prévert unde s-au adunat blestemaţii pămîntului Poemul cuprinde toate tăcerile pe cele ce spun da pe cele ce spun nu pe cele ce nu încetează să tot pună aceleaşi întrebări Poemul s-a acoperit de chiciură Ai spune că e mort Mai zeflemeşte încă Iată-l neatins de vreun rău de vreo speranţă condamnat să renască din propria mea cenuşă Poemul este o ureche o mînă întinsă o privire care spune multe Poemul este o întrebare în gura unei necunoscute Poemul nu vă va spune nimic ce să nu ştiţi deja Dacă s-a slobozit din mine spre voi mergea Iată-l liniuţă de unire între ale noastre destine zmeu zburător alor noastre dorinţe corabie a închipuirilor Poemul străbate păduri cutreieră cîmpuri şi acoperişuri linge mîinile şi catargele îşi dăruieşte roua eliberează apa închisă apoi cade în plasa păsărarului fără glas Poemul a sucit gîtul elocinţei N-a mai rămas pe oasele-i decît strălucirea rănită a copilăriei mele (2001-2004) _______________ Béatrice Libert, « Litanie pour un doute », în Encres Vives, no 313, Colomiers, septembrie 2004. Traducere apărută în revista Hyperion. Caiete botoşănene, no 4 / 2004 (158). Redacţia mulţumeste domnului Michel Cosem pentru generosul acord dat pentru publicarea acestui poem. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc. |
*) Notă: Mulţumiri lui "mr. kalm" pentru sugerarea acestei variante a traducerii (17 august 2008)