22.02.2005



La treizeci de ani...*



La treizeci de ani !
Ce tristă privire să poţi arunca peste trecut, pentru a întrezări acolo... speranţele deşarte şi amărăciunile stinse, - o şi mai tristă privire peste viitor, pentru a vedea.... iarna unei vieţi întregi!
Trebuie să încerci un lucru nebunesc: să fii în continuare un copil; cît de frumos era aceasta la cei iubiţi de zei: Mozart, Rafael, Byron, Weber, dispăruţi la treizeci şi şase de ani!
Trebuie să faci un lucru ce-ţi dă fiori: să renunţi la tot, să-ţi spui: Nimic nu-mi mai aparţine! - Cît de frumos era la Goethe!
Un lucru prostesc: să te crezi superior ţie însuţi, să-ţi iei drept titlu pe cel de om întreg, să vieţuieşti precum un egoist experimentat.
Un lucru leneş şi fără de curaj: să nu asculţi cînd îţi sună ceasul.
Un lucru îndrăzneţ: să auzi, totuşi, cînd sună şi să trăieşti chiar în ciuda zeilor! Însă atunci nu trebuie să crezi în nimic veşnic.
Un lucru măreţ: să nici nu ştii măcar că ţi-a sunat ceasul; dar, pentru aceasta, trebuie să crezi în toate.
În orice caz, un lucru este sigur: la vîrsta aceasta, inima unora se face praf şi pulbere, a altora încă mai rezistă.
- Puneţi mîinile pe piept. A sosit clipa: - ezită, - oare nu mai bate? - Să fiţi destoinici sau zgîrciţi, ori să muriţi de îndată, acelaşi lucru. - Mai bate încă? Lăsaţi-i pe zei să decidă; nimic nu este pierdut!




Admir natura aceasta...



Admir natura aceasta într-atît de calmă; văd cum cad în tăcere aştrii unor lumi pierdute. De cine vă mai aduceţi aminte, oameni ai pămîntului, între toate aceste lumi fără de sfîrşit, care se sting în nopţile veşnice, fără să caute unele de celelalte?
Spuneţi că pămîntul acesta este strîmt? Ce grăunte de nisip soarele care îl luminează, între atîţia sori! Iar eu vă spun: Ce mic este universul! Ce grăunte de nisip, în vid, tot acest fragil vîrtej de stele şi de sori, aruncat într-un colţ al spaţiului precum o zdreanţă de aur presărată. Cine sînteţi voi, voi cei ce credeţi că aveţi un Dumnezeu pentru universul vostru? Voi care aţi căutat cel mai pur dintre noroaie şi l-aţi pus într-o formă ascunsă vederii pentru a încropi un Dumnezeu care să vă semene? Cine sînteţi voi, voi cei ce puneţi pe seama lui răul şi binele, atracţia şi gravitaţia?
Aici, într-un colţ al nopţii fără de sfîrşit, la cîteva miliarde de leghe depărtare, pîlpîie pe sub o lampă tremurătoare cîte un minuscul univers trăind după alte legi. În el, nici bine, nici rău, nici greutate, nici forţă; sînt alte simţuri; prind ceea ce îi înconjoară pe alte căi decît slabele şi tremurătoarele voastre mîini. Aici, acolo, pretutindeni, spaţiul este încărcat de combinări savante, felurite, toate stînd înfipte în infinit, toate avînd, asemeni vouă, din ce să-şi croiască o veşnicie ori două. Tot ce este posibil este făcut; toate sistemele vieţii combinate cu materia au fost smulse din haos; iar dacă Dumnezeul care le-a făcut să iasă ar sufla peste ele în fiecare dimineaţă, nu ar avea decît să se uite înspre neant pentru a scoate la iveală şi a da naştere unui număr egal de creaturi.




Despre La Fontaine



Împreunare a prozei şi a poeziei, care nu este altceva decît cea a prozei şi a versificării. Între cele două limite care le despart, un singur spirit francez şi-a găsit calea, cel despre care Molière spunea: "Omul ăsta de treabă va trăi mai mult decît noi."
Este singura oară cînd Molière se va fi înşelat; dar omul de treabă îşi vedea de drum, fără să-i pese de proză ori de versificaţie; era stăpîn pe el, şi, pe cînd aţipea sub copacii de la Versailles, cu bocancii lui plini de ierburi şi flori, se reîntorcea dintr-un vis pe o cărare unde, în urma lui, nimeni nu va mai îndrăzni să umble.




Despre cei ce au geniu



Uitaţi-vă la ei! Toţi aceşti oameni frămîntaţi de geniu trăiesc o criză; puţin cîte puţin, fiinţa lor capătă formă pînă în înălţimi ameţitoare; este clipa în care Geniul se ia în luptă cu Nebunia.
Într-atît au urcat, pentru a cădea de fiecare dată în lumea de rînd a celor hărăziţi cu raţiune: astfel, Shakespeare merge pînă la Hamlet, Byron, pînă la Manfred, apoi amîndoi cad, unul în Falstaff, celălalt în Don Juan; lupta cu demonii trecuse, omul era învingător.




Cei ce se simt drepţi



Cei ce se simt drepţi pot să se dedea unei periculoase, dar într-atît de atrăgătoare plăceri: cea de a-şi lăsa gîndul în voie, convinşi fiind că şi inima va urma.
Cei ce sînt lipsiţi de inimă nu ar trebui să-şi lase gîndirea să zburde, căci n-au găsit încă un punct de sprijin în suflet; odată lansaţi, nu mai pot să se prindă de nimic; se îneacă dacă-i apucă vreo fantezie, şi nu ar avea nimic mai bun de făcut decît să încerce mereu, înainte de toate, să aibă simţul comun.




Dumnezeu doarme adînc...



Dumnezeu doarme adînc de la facerea lumii încoace.
Dumnezeu doarme şi visează lumea.
Dumnezeu doarme, iar toate revoluţiile fizice, toate mişcările sferelor, toate creaţiile succesive sau simultane care îi vin în somn nu sînt decît închipuiri. Lumea este visul Domnului. Cînd Domnul se va trezi din somn, singur va fi, în preaputerea-i cu nimeni împărţită. Închipuirile se vor duce, vor cădea iarăşi în neantul lor primitiv; născocirile de lucruri şi fiinţe, de globuri şi planete, de sisteme şi vieţi, se vor stinge pentru totdeauna. Dumnezeu va înceta să viseze.




_______________


* Titlurile aparţin editorului lui Musset, Maurice Allem; în manuscrise, aceste fragmente, dintre care unele erau inedite în momentul publicării ediţiei din 1938, apar fără titlu (n. tr.).

Alfred de Musset, « Fragments », în volumul Œuvres complètes en prose, Texte établi et annoté par Maurice Allem, Paris, Éditions de la Nouvelle Revue Française, Bibliothèque de la Pléiade, 1938, p. 953-956.


Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc.

0 comentarii

Publicitate

Sus