Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Armeniada - Trotineta lui Edi. Proze şi povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor


Sorin Antohi, pe marginea unui volum de Bedros Horasangian

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bedros Horasangian
Trotineta lui Edi. Proze şi povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor
Editura Metteor Press, 2020



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Armeniada

Acest titlu, Armeniada, sugerează din capul locului câteva din interpretările inevitabile ale cărţii lui Bedros Horasangian, subliniindu-i caracterul ludic, intertextual, postmodern. În cultura română, cu toată întârzierea descoperirii textului şi cu toată inflaţia de lecturi în toate direcţiile, unele cu totul delirante, Ţiganiada este o referinţă metatextuală mult mai puternică decât orice altă epopee, de la Iliada la Lusiade (pentru a ne păstra în registrul -adelor). De aceea, cititorul român e poate mai calificat decât alţii să înţeleagă că, mutatis mutandis, prin armeni "să înţăleg ş'alţii", iar ludicul intertextual postmodern nu exclude un anumit umanism intercultural radical, în care armeanul, ca ţâganul lui Budai-Deleanu este omul generic, un (anti-)erou universal, o metonimie a condiţiei umane. Pe de altă parte, teoria literaturii şi a istoriei au acreditat în ultimele decenii idea că discursul literar este o sinteză a conţinutului şi formei care admite diferite genuri, specii (inclusiv hibride) retorici şi experimente (inter)textuale, practic variabile la infinit şi echivalente ori cel puţin incomensurabile etico-moral. Astfel, Hayden White a formulat memorabil teoria care vede în texte modalităţi diferite de punere în intrigă (modes of emplotment; v. concepţia lui Paul Ricoeur despre mises en intrigue), fără reguli fixe. O istorie tragică poate fi expusă în orice gen: roman, comedie, tragedie, satiră. Prin urmare, forma şi fondul nu există legitim numai într-o situaţie de corespondenţă biunivocă. Deci registrul eroi-comic, de la Budai-Deleanu încoace, nu ne spune ceva esenţial despre substanţa textului, ci semnalează de fapt o bogăţie de sensuri şi semnificaţii, însăşi condiţia metatextuală a unui text. Nimeni nu a aşteptat postmodernismul pentru asta, desigur, dar postmodernismul a marcat "normalizarea", apoi idolatrizarea discrepanţei semnificative intenţionate dintre formă şi fond.

Cartea lui Bedros Horansagian se înscrie în linia încercărilor globale şi româneşti ale anilor 1980-1990 de a elibera literatura de convenţiile realismului (fie el şi magic), uneori chiar prin întoarcerea neinocentă, polemică, subversivă şi activistă la forme alternative ale modernismului şi avangardei (ba chiar la curente mai vechi, inclusiv antice), ca fluxul conştiinţei, prezenţa autorului/naratorului în text, apoteoza anti-eroului, punerea în abis etc. La Horasangian, fluxul conştiinţei apare ca polifonie dialogică a tuturor, ca expresie a haosului Istoriei, din care răzbat spre noi mai ales vocile oamenilor fără glorie, cu vieţi aproape anonime, fără memorie în exteriorul mediului familial şi comunitar - dincolo de câteva fotografii greu inteligibile, obiecte ce recad în neantul uitării după ce le laşi din mână, poveşti la a doua şi a treia mână, tot mai lacunare, răstălmăcite, enigmatice. Dar şi această formă umilă de memorie le-a fost refuzată multora, celor pieriţi în masacre şi genocid, ori risipiţi în moduri mai puţin spectaculos violente, fără urmaşi, pe meleagurile pribegiei. Tuturor acestora, Bedros Horasangian le face dreptate în felul său cumpănit, plin de compasiune şi înţelegere, de afecţiune, tristeţe mişcătoare exprimată fugar şi contrabalansată de o formă ataşantă de umor. De umor negru, singurul umor. Dar şi acesta e practicat cu măsură stoică, uneori cu fatalism, dar nu întotdeauna fără un fel de optimism paradoxal al învinşilor şi perdanţilor, pentru a nu afecta în vreun fel demnitatea ireductibilă a oricărei vieţi. Procedând astfel, autorul îi reînvie cu adevărat pe toţi, cel puţin pe durata lecturii şi a amintirilor noastre despre lectură.

E revanşa unor destine risipite, nu neapărat eroice ori exemplare (fiindcă adevărul istoric este mai mare, mai cuprinzător decât atât), ba chiar uneori dimpotrivă. Eroii marii istorii sunt prezenţi prin aluzii, uneori destul de criptice pentru mare public, menţiuni rapide, fragmente de istorie evenimenţială, evocări fugare. Însăşi Istoria are aceeaşi soartă: e împinsă în fundal, nu e obligatorie, nu e nici suficientă, e aproape înăbuşită de forfota, vorbele, faptele mărunte, poveştile celor mărunţi. Asta fiindcă, implică autorul, nu trebuie să ne luăm după istorici, ci trebuie să-i citim prudent, sceptic, cu un ochi la freamătul existenţei. După milenii de experienţe contrare, nu mai putem crede în vechea formulă historia magistra vitae.

Despre diaspore


Studiul diasporelor istorice şi contemporane s-a dezvoltat exponenţial în ultimele trei decenii, dar a fost în mare parte compromis de partizanate ireconciliabile, diverse forme de corectitudine politică de dreapta ori de stânga), de mutaţia autist-activistă a spiritului public, de disoluţia şi rescrierea memoriei colective. Societăţile postmoderne - hedoniste, narcisice şi prezentiste - sunt considerabil mai preocupate (până la nivelul anxietăţii apocaliptice) de reducerea biodiversităţii şi de încălzirea globală. Dispariţia ori transformările radicale ale popoarelor şi civilizaţiilor, ori chiar ale întregii omeniri, nu fac decât valuri mici şi rare pe Facebook, de regulă la aniversările / comemorările unor evenimente eroice şi tragice. Numai pandemia anului 2020 pare să readucă în spiritul public şi în psihologia individuală "sentimentul tragic al vieţii" (Unamuno), dar probabil fără reflecţie serioasă şi numai pe durata dezastrului şi în viitoarele amintiri despre el. Pur şi simplu, infantilizarea prin consumism şi imbecilizarea prin prăbuşirea educaţiei umaniste au transformat specia umană. Poate ireversibil.

Puţini oameni, chiar dacă au cariere de cercetători în domeniul diasporelor, înţeleg elementele fundamentale ale condiţiei diasporice. Ca şi minorităţile, considerate din principiu victime inocente (moralmente bune, cultural inferioare, politic subalterne), diasporele cele mai discutate şi compătimite sunt cele rezultate din războaiele ultimelor decenii şi din deteriorarea accelerată a ecosistemelor din Sudul global (care include şi părţi subdezvoltate din emisfera nordică). Mai semnificativ, deşi diasporele vaste şi vechi - să ne oprim o clipă la evrei şi armeni - sunt eterogene cronologic, geografic, cultural, lingvistic, confesional, social, politic şi identitar, ele sunt aproape reflex legate de un nucleu fantasmatic originar foarte asemănător cu reprezentările esenţialiste ale naţiunilor moderne. Astfel, utopia regresivă atribuită automat diasporelor (dinăuntru ori dinafară) pare să fie o formă supremă de "nostalgie a originilor", care ar trebui să ducă la întoarcerea tuturor fiilor rătăcitori - mai precis, a descendenţilor acestora, după decenii, secole şi milenii - la vatra strămoşilor, uneori echivalată cu statul naţional eponim de astăzi. Şi în această privinţă, stânga extremă şi dreapta extremă se suprapun aproape perfect. Dar nici Armenia de azi, nici Israelul de azi nu pot fi considerate un nostos exclusiv al tuturor celor care au origini armeneşti, respectiv evreieşti. Aceste două vechi popoare ale Cărţii au de fapt teritorii discontinue de la început, ocupate temporar ori părăsite (în urma unor forme de violenţă care culminează în masacre, pogromuri, expulzări şi genocid), rămase adesea numai în memoria colectivă, ca elemente de geografie simbolică (Muntele Ararat, Templul) şi ontologie etnică (în care spaţiul real şi timpul istoric sunt înlocuite de concepte abstracte, iar identitatea e transfigurată metafizic).

Dar nimeni nu se mai poate întoarce la origini, chiar atunci când adoptă cetăţenia Armeniei, respectiv pe cea a Israelului. Dezrădăcinarea este fără întoarcere. Oricât ar fi fost de tragic (în multe cazuri, a fost), procesul nu poate fi inversat. Când s-a încercat, s-au obţinut rezultate stranii: când strămoşii tăi provin din Cilicia ori Constantinopol, cât de acasă te poţi simţi la Erevan? Avem de-a face, o spun din nou, cu decenii, secole şi chiar milenii de istorii fragmentare, divergente, profund diferite, nu rareori conflictuale, care nu pot fi anulate de un act de credinţă, de convertirea la o formă anacronică şi esenţialistă de naţionalism etno-confesional, chiar la o vulgată istoriografică mai luminoasă şi elementară, potrivită noilor generaţii inculte. Diaspora românească, mult mai recentă, se află doar la începutul acestor evoluţii identitare. Şi românii, ca alţii înaintea lor, vor trebui să trăiască într-un fel sau altul cu fluiditatea, hibriditatea, varietatea unor identităţi colective cândva aparent monolitice şi stabile (mai exact: reconstruite astfel în secolele XIX-XX de către naţionalismele canonice creatoare ori visătoare de state etno-naţionale), apoi intrate în faza transnaţională, non-teritorială, postistorică. Diasporele de azi nu fac decât să accelereze şi să generalizeze transformări vechi de când lumea.

Cam în această cheie, deja prezentă în mintea mea şi în scrisul meu într-o formă articulată din anii 1990, am citit prima dată aceasta carte a lui Bedros Horasangian. Aşa o recitesc astăzi, după ce reflecţia mea asupra identităţii şi asupra diasporelor s-a îmbogăţit şi maturizat, iar autorul a produs cel mai ambiţios monument publicistic dedicat în România Genocidului armean, secţiunea din Ararat, periodicul Uniunii Armenilor din România, intitulată Dosar 1915. Cartea de faţă va apărea în aceeaşi perioadă cu o antologie tipărită cu acelaşi titlu, Dosar 1915, întreaga secţiune rămânând accesibilă integral pe pagina de Internet a periodicului amintit. Cele două proiecte memoriale majore semnate de Bedros Horasangian se luminează reciproc şi formează un tot.

Un fatalist angajat[i]

Când îi aduce soarta într-o ţară străină, indiferent dacă aceasta îi primeşte bine (de la îngăduirea şi chiar înlesnirea vieţii comunitare la acordarea tuturor drepturilor şi libertăţilor individuale) sau rău (de la discriminare la asimilare forţată, de la persecuţie la genocid), migranţii poartă în suflet patria pierdută şi o combină lăuntric, alchimic şi imprevizibil, cu cea câştigată. Astfel, nu întotdeauna în mod conştient, nou-venitul îşi construieşte o geografie simbolică palimpsestică, în miezul căreia pulsează metaistoric baştina, o identitate renegociată perpetuu (cea veche - fie şi numai amintirea ei - nu cedează lesne, supravieţuind/renăscând selectiv în cea nouă şi co-evoluând cu aceasta, generaţie după generaţie), criterii de orientare şi situare, un sistem de reţele (adesea transnaţionale), loialităţi (multiple, uneori în tensiune şi conflict), rutine existenţiale (de la supravieţuire la succes). Majorităţile gazdă nu sunt în general atente la asemenea experienţe istorice şi trăiri private, presate fiind de logicile/urgenţele statale, societale, economice, culturale şi identitare proprii. Nu e vorba aici întotdeauna de ostilitate faţă de intrusul eventual util (pune în valoare resurse locale neglijate, construieşte oraşe, face comerţ şi cultură, apără frontiere, se topeşte în masa naţiunii şi astfel o creşte numeric etc.), dar ostilitatea nu lipseşte, de la sentimentul concurenţei neloiale la psihoza duşmanului intern.

Chiar dacă disonanţa culturală dintre imigrant şi patria adoptivă nu este ireductibilă, deşi uneori e minimă, va rămâne mereu o diferenţă specifică a fostului străin, chiar după cea mai reuşită adaptare, chiar după ce iluzia asimilării perfecte va fi fost împărtăşită sincer (până la uitarea diferenţei) de toţi actorii sociali. Pe de o parte, diferenţa persistentă îmbogăţeşte identităţile tuturor, integrându-se în sinele polimorf şi dinamic al insului, agregând cel puţin simbolic şi cutumiar comunitatea, facilitând construcţia naţiunii politice prin depăşirea fantasmei monolitului tribal ori biopolitic. Pe de altă parte, diferenţa tenace, oricât de senină în asumare şi pozitivă prin efecte, poate fi repusă pe tapet în momente de criză, când asimilarea perfectă e vehement negată, partea diferită a identităţii multiple e brusc semnalată ca singură identitate (subversivă, periculoasă), pentru a fi eventual folosită ca argument pentru marginalizare, excludere, nimicire. Evreii şi armenii sunt, pentru Europa şi Asia Mică, exemplele cele mai tragice ale acestui mecanism victimar străvechi şi ubicuu, care (pentru a rămâne o clipă în paradigma girardiană a violenţei mimetice - utilă pentru o topologie a excluderii bazate pe includere iniţială, chiar dacă nu neapărat valabilă conceptual) construieşte un ostrakon, un ţap ispăşitor, un organ al corpului politic care, într-un fel de (monstruos) sacrificiu parţial de sine, este straneizat şi extirpat.

În acest cadru îi văd şi pe armenii căzuţi victime furiei asasine a statului şi oamenilor de la sfârşitul Imperiului Otoman şi începuturile Turciei moderne. Anul 1915, anul Genocidului armean, este apogeul sinistru al unui proces îndelungat, iar persistenţa efectelor umane, simbolice, legale şi materiale ale acelui fenomen istoric complex, ca şi acţiunile plasate în continuitatea lui (cele mai scandaloase sunt negaţionismul integral, precum şi lipsa recunoaşterii faptelor istorice şi a asumării oficiale a responsabilităţii de către naţiunea/societatea şi statul care au săvârşit oroarea şi profită până azi de ea) ne împiedică să transformăm istoria în memorie.

Pe acest teren, al tensiunii dintre istorie şi memorie (despre care Paul Ricoeur a scris paginile cele mai profunde), l-am regăsit în ultimii ani pe Bedros Horasangian, un scriitor pe care-l citeam încă de la debut (şi îl comentam mereu favorabil cu prietenii din Grupul de la Iaşi), pe care apucasem să-l cunosc mai bine la... Glasgow, în decembrie 1990, pentru a-l descoperi ca martor şi mărturisitor al tragediei armene în 1994, prin această cartea a lui profundă, fermecătoare şi adânc fatalistă. Regretatul Radu Mareş ne-a lăsat în Observator cultural (nr. 753, 19 decembrie 2014) un judicios şi emoţionant eseu despre această carte pe nedrept uitată după publicarea ei la o editură marginală, evocată cu totul superficial chiar în contextul celebrării extraordinarului roman al lui Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor (scris în anii 2003-2008), apărut la Polirom, în 2009, şi devenit probabil singurul bestseller internaţional veritabil al literaturii noastre de după 1989. Poate cu gândul la Enciclopedia armeană (1938) a preotului cărturar Măgărdici Bodurian, Bedros Horasangian a deconstruit prin reflecţie, căldură umană şi ficţiune înalt artistică formula acestei cărţi, aducând-o mai aproape de viziunea lui Borges (şi a chinezilor citaţi de el) asupra ei, care influenţase cu siguranţă o operă înrudită din spaţiul cultural est-european, ingeniosul şi ludicul pseudolexicon românesc din 1984 al lui Milorad Pavić, Dicţionarul kazarilor, una dintre ultimele expresii ale multiculturalismului iugoslav (auto)ironic şi ludic, o voce umanistă strigând în deşert cu doar câţiva ani înainte de fi fost prea târziu.[ii]

Demersurile lui Horasangian şi Vosganian, complementare ca substanţă, structuri narative şi registre stilistice, ar merita în sine un studiu tehnic, dar nu acesta este scopul imediat al rândurilor mele (pe care-l voi expune doar în ultimul paragraf). Ambele cărţi se înscriu într-un demers memorial şi civic comun, sunt subîntinse de istorie şi devin cu adevărat inteligibile numai prin recursul la istoriografie. La noi, din păcate, traducerile din vasta literatură privind Genocidul armean, ca să nu mai vorbesc de contribuţiile originale ale unor autori români, rămân sporadice şi nu au generat o discuţie reală. Prin comparaţie, discuţia despre Holocaust/Şoah e considerabil mai prezentă în sfera publică (desigur, nu numai în forme acceptabile; nici tiradele ipocrite nu sunt acceptabile!), deşi ar trebui poate să fie invers: nu cunosc un echivalent al antisemitismului care să-i vizeze pe armeni, deşi creştinismul lor diferă de ortodoxia noastră, aşadar românii creştini de azi, altminteri tot mai fundamentalişti, ar trebui să aibă o anumită compasiune cel puţin faţă de victimele Genocidului armean, văzute ca martiri creştini (această latură a persecuţiilor şi măcelului fiind dincolo de orice polemică). Ca şi memorializarea excesivă (şi deci suspectă) a morţilor Celuilalt (mai ales dacă doliul morţilor proprii nu e la fel de patetic şi normativ, ca în cazul Germaniei), dezinteresul faţă de suferinţa altora semnalează o carenţă de interes pentru suferinţa proprie (de pildă, la noi, pentru victimele regimurilor noastre cu ambiţii şi proiecte totalitare). În teoria imposibilităţii unui doliu istoric post-traumatic (de exemplu, după Holocaust), bazată pe ideea (proastă şi periculoasă, dincolo de bunele intenţii) că genocidul este excepţia absolută de la Istorie, antiteza ei, corespondentul sumbru, indiscutabil şi inexprimabil al sublimului, se insistă mult asupra experienţei făptuitorilor şi a victimelor, dar nu se analizează la fel de atent experienţa martorilor. Or, în opinia mea, cel puţin martorii (primari, secundari etc.), vectori cruciali ai memoriei şi mediatori legitimi între istorie şi memorie, ar trebui să fie liberi a-i jeli pe cei ucişi şi pregătiţi să înţeleagă oroarea în toată inumanitatea ei. Şi, pe această bază, să o repudieze şi să nu o repete.

De ce se întâmplă aşa? La noi, dintr-un motiv complex şi adânc, parcă impermeabil la istorie (sigur imun la autoreflecţia lucidă), deşi produs de ea: cultura noastră înaltă, în care stigmatul etnic şi ura-de-sine par endemice, dincolo de tot mai rare excepţii fericite, nu pare pregătită nici pentru compasiune faţă de români, darămite faţă de alţii.

Cu atât mai mult merită admiraţie Bedros Horasangian, acest fatalist angajat (Luca Piţu spunea adesea despre sine că este un pesimist activ), deopotrivă român şi armean, care s-a angajat într-o activitate îndelungată şi laborioasă de aducere şi păstrare a memoriei Genocidului armean în societatea noastră. Ca scriitor şi publicist, el nu face istoriografie. Şi nici nu trebuie să fie istoric (deşi cultura sa istorică şi politică e uimitoare - nu numai pentru un intelectual român tipic, apolitic şi anistoric). El este un activist al memoriei. Şi pe plan public (aşa cum am arătat până aici), şi pe plan privat (în lupta de o exemplară abnegaţie pentru existenţa fratelui său, prietenul meu Edi[iii]). Cu un cuvânt englezesc rar, construit cu o referinţă (parţial ironică, parţial admirativă) la historian şi folosit în contextul teoriei istoriei de Carol Gluck, Bedros Horasangian este un fatalist angajat în salvgardarea memoriei. Un memorian.

Epilog


Ar mai fi multe de spus despre geneza şi tribulaţiile unei (pseudo-)enciclopedii fragmentare a armenilor, în care autorul a lăsat cu bună-ştiinţă locuri aleatorii pentru tot ceea ce nu s-a scris până acum, dar s-a visat, fantasmat, plănuit, uitat, rememorat, refulat, povestit faţă către faţă.

Eu aş mai spune numai atât: scoţându-i pe armenii "din toate ţările" din uitare, Bedros Horasangian le-a salvat memoria, geografia simbolică şi identităţile (la plural, fiindcă unele personaje sunt numai pe jumătate ori pe sfert armeni, alţii sunt armeni refulaţi, secreţi, renegaţi etc.), scoţându-i - fără a uita nimic, dimpotrivă! - din prizonieratul unei naraţiuni hegemonice, cea despre Genocid. Făcând astfel, el ne spune că, de dincolo de moarte, armenii dispăruţi ne cheamă la viaţă. Au plătit tocmai cu vieţile lor pentru a ne spune asta, cel mai adesea fără să fie conştienţi că ne învaţă ceva esenţial. Dar, şi prin această carte, ne învaţă că viaţa continuă.


[i] Secţiunea Un fatalist angajat reia, cu minore îndreptări, articolul omonim apărut în Observator cultural nr 898 (640), 16-22 noiembrie 2017, p. 10. Notele de subsol au fost adăugate în această versiune.
[ii] Nu m-am aşteptat câtuşi de puţin la o enciclopedie în sensul tehnic al cuvântului. Şi nici la o enciclopedie a armenilor, indiferent cum aş fi înţeles sintagma: cu armeni, pentru armeni, despre armeni, de către armeni. Despre enciclopedii în general am viziunea lui Borges prezentată în splendidul său eseu din Otras inquisiciones (1952), "Limba analitică a lui John Wilkins". Borges dă acolo exemplul unei enciclopedii chinezeşti (admiţând că ar putea fi apocrifă) în care articolele, selecţia şi ordinea lor sunt arbitrare (enumerarea lor a devenit unul din locurile comune ale vastului canon exegetic borgesian). Borges a mers şi mai departe, considerând că, asemeni limbii analitice discutate în eseu, sau Institutului Bibliografic din Bruxelles (simbol al oricărei instituţii care crede în rigoare şi totalitate), orice clasificare a universului este "arbitrară şi conjecturală". Foucault a declarat (auto)ironic în prefaţa uneia din operele sale cardinale, Les Mots et les choses (1966), că demersul său îşi avea originea în acest pasaj borgesian. Dar Borges putea cita chiar La Grande Encyclopédie (1886-1902), lucrarea în 31 de volume (vreo 200.000 de articole) a lui H. Lamirault continuată de un comitet, cu ambiţiosul subtitlu, intertextual (v. mai jos) şi plin de aroganţa apogeului pozitivismului, inventaire raisonné des sciences, des lettres et des arts. În fine, nici opera exemplară a Luminilor, Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers (1751-1772), dată de Diderot şi de (până în 1759) d'Alembert, nu rezistă unei lecturi care ia în serios ambiţiile unor asemenea întreprinderi. Linnaeus, se ştie, consultat de autorii acestei ultime enciclopedii amintite, ajunşi la vocea homard, le-a răspuns că au dreptate, numai că homarul nu e peşte, nu e roşu şi nu merge de-andăratelea. Milorad Pavić, după cum ne amintim, a schimbat istoria celebră a "turnirului kazar", prezentată la noi de Andrei Cornea într-o inteligentă carte omonimă. În opera scriitorului iugoslav, hanul kazar nu alege dintre cele trei religii monoteiste the second best, iudaismul (care promitea mai puţin, deci era mai puţin suspectă), ci solicită trei dicţionare, unul pentru fiecare religie. Cred că ideea perspectivelor multiple, explorată de Pavić şi în alte scrieri, se află şi la baza demersului lui Bedros Horasangian.
[iii] Eduard Horasangian, dispărut în 2019, i-a fost lui Bedros şi frate şi, după moartea mamei lor, fiu. Abnegaţia cu care Bedros i-a purtat de grijă lui Edi în ultimii săi ani, o permanentă luptă corp la corp care nu se poate uşor înţelege dinafară, necum practica de fiecare, m-a apropiat şi mai mult de amândoi. Cum spuneam la mormântul lui Edi şi îi scriam lui Gabriel Andreescu, prietenul nostru comun, nicio viaţă, oricât de amărâtă, nu este lipsită de rost. Edi a revelat în mama şi în fratele lui tot ce avea mai bun fiecare, dându-ne şi nouă şansa ca, măcar uneori, să ne gândim la comuna noastră umanitate şi la şansa de a trăi cu adevărat.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer