Intro
În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaștere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Gimnazială Nr. 197, Școala Gimnazială Nr. 169 și Școala Gimnazială 'Sfinții Constantin și Elena'.
Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică
Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.
De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.
Mihaela Ramona Petre (13 ani)
Autobiografia în 50 de cuvinte
Bună, sunt Mihaela! Am 13 ani, sunt clasa a 6-a și am intrat mai târziu la școală deoarece eram prea mică fizic (și încă sunt). Însă chiar dacă sunt mică de înălțime, practic handbal de patru ani. Pe lângă handbal îmi mai plac: dansul, teatrul, scrisul și cântatul. Îmi fac timp când pot pentru fiecare în parte.
Plus / Minus
Îmi plac diminețile liniștite de iarnă și să simt cum frigul îmi gâdilă picioarele. Îmi place să privesc ploile, să văd cum picăturile lovesc violent solul și să adorm în timp ce plouă.
Cu toate că sunt o persoană energică și cu un program destul de plin, îmi place să dorm. Îmi place să adorm citind și să visez cartea. Cu toate că uneori par o persoană foarte vorbăreață și sociabilă, de multe ori îmi place să mă exprim mai mult prin scris. Îmi plac vocile calme și calde (ceea ce eu clar nu am, de aceea îmi place să le ascult).
Îmi place să alerg atunci când vreau să scap de problemele mai puțin importante, să pictez ceea ce vreau să zic, să scriu / povestesc tot ce mi se întâmplă, să joc handbal atunci când sunt revoltată.
Îmi place să pieptăn și să împletesc.
Iar cel mai mult îmi place să zâmbesc.
Nu îmi place ca visele să îmi fie întrerupte ori ca somnul meu să fie întrerupt. Urăsc când sunt la cinema, ori chiar acasă, și mă uit la un film, iar dintr-o dată se ia curentul!
Cel mai mult detest să se țipe la mine indiferent de situație, să fiu forțată să fac ceva ce nu vreau, să nu-mi fie ascultată opinia, să fiu ignorată / discriminată pe baza anumitor argumente fără sens și să văd cum alții suferă, iar cei din jur nu oferă ajutor, fiind martori.
Nu îmi place să mi se facă dor, să plâng, să simt durere.
Nu suport gălăgia făcută fără motiv, scârțâitul pe tablă, neatenția asupra micilor detalii și dezordinea.
Iar cel mai mult nu suport SFORĂITUL! Dacă cineva vrea să nu dorm toată noaptea trebuie să mă bage într-o cameră cu o persoană care sforăie.
Încep să plâng
Este aprilie. 2014. Luna Paștelui, una dintre sărbătorile în care ar trebui să fim cât mai fericiți și să sărbătorim cât se poate de frumos în familie.
În fiecare an, de Paște, ne adunăm aproape toată familia și mergem împreună la biserică. Eu sunt mereu foarte nerăbdătoare să plecăm de la biserică. Știu că atunci când mă întorc voi găsi cadoul de la Iepuraș.
La biserică ne întâlnim cu fratele meu, iubita sa, părinții ei și bunica. Deodată începe să vină multă lume și se face o agitație extrem de mare. La scurt timp începe slujba și se lasă o liniște deplină. Primim lumina, strigăm: "Adevărat a înviat!" și tata, alături de fratele meu, se duc să ia Paști. Eu și ceilalți îi așteptăm lângă un gard păzit de mulți gardieni. Mă plictisesc destul de tare, dar îl văd pe tata cum vine spre noi și pe fratele meu un pic mai în spate. Tata ajunge la noi, însă fratele meu este pierdut în mulțime.
Deodată e o zarvă mare, eu una nu prea înțeleg ce se întâmplă și dintr-o dată văd cum fratele meu este aruncat în gard de mulțimea agitată. M-am speriat foarte tare. Când fratele meu vrea să ajungă pe cealaltă parte, gardienii îl împing și îl aruncă peste gard. Fratele meu cade în fața mea și a tuturor.
Panicată și speriată, încep să plâng. Cu lacrimi de revoltă și nervi pe acei gardieni. Fratele meu se ridică cu greu și plecăm spre casă. Tot drumul plâng și îmi tot reamintesc cum îl văd pe fratele meu căzut, uitând de cadoul Iepurașului. În acel moment voiam să țip la acei gardieni și la toată lumea de acolo, explicându-le că sunt la o adunare religioasă, iar apoi să plesnesc gardienii care mi-au rănit fratele. Din acel an, Paștele nu îmi mai aduce o mare bucurie și încă mi-e frică de mulțimea de la biserică.