Intro
În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaştere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Gimnazială Nr. 197, Şcoala Gimnazială Nr. 169 şi Şcoala Gimnazială 'Sfinţii Constantin şi Elena'.
Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică
Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.
De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.
LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.
Mihaela Ramona Petre (13 ani)
Autobiografia în 50 de cuvinte
Bună, sunt Mihaela! Am 13 ani, sunt clasa a 6-a şi am intrat mai târziu la şcoală deoarece eram prea mică fizic (şi încă sunt). Însă chiar dacă sunt mică de înălţime, practic handbal de patru ani. Pe lângă handbal îmi mai plac: dansul, teatrul, scrisul şi cântatul. Îmi fac timp când pot pentru fiecare în parte.
Plus / Minus
Îmi plac dimineţile liniştite de iarnă şi să simt cum frigul îmi gâdilă picioarele. Îmi place să privesc ploile, să văd cum picăturile lovesc violent solul şi să adorm în timp ce plouă.
Cu toate că sunt o persoană energică şi cu un program destul de plin, îmi place să dorm. Îmi place să adorm citind şi să visez cartea. Cu toate că uneori par o persoană foarte vorbăreaţă şi sociabilă, de multe ori îmi place să mă exprim mai mult prin scris. Îmi plac vocile calme şi calde (ceea ce eu clar nu am, de aceea îmi place să le ascult).
Îmi place să alerg atunci când vreau să scap de problemele mai puţin importante, să pictez ceea ce vreau să zic, să scriu / povestesc tot ce mi se întâmplă, să joc handbal atunci când sunt revoltată.
Îmi place să pieptăn şi să împletesc.
Iar cel mai mult îmi place să zâmbesc.
Nu îmi place ca visele să îmi fie întrerupte ori ca somnul meu să fie întrerupt. Urăsc când sunt la cinema, ori chiar acasă, şi mă uit la un film, iar dintr-o dată se ia curentul!
Cel mai mult detest să se ţipe la mine indiferent de situaţie, să fiu forţată să fac ceva ce nu vreau, să nu-mi fie ascultată opinia, să fiu ignorată / discriminată pe baza anumitor argumente fără sens şi să văd cum alţii suferă, iar cei din jur nu oferă ajutor, fiind martori.
Nu îmi place să mi se facă dor, să plâng, să simt durere.
Nu suport gălăgia făcută fără motiv, scârţâitul pe tablă, neatenţia asupra micilor detalii şi dezordinea.
Iar cel mai mult nu suport SFORĂITUL! Dacă cineva vrea să nu dorm toată noaptea trebuie să mă bage într-o cameră cu o persoană care sforăie.
Încep să plâng
Este aprilie. 2014. Luna Paştelui, una dintre sărbătorile în care ar trebui să fim cât mai fericiţi şi să sărbătorim cât se poate de frumos în familie.
În fiecare an, de Paşte, ne adunăm aproape toată familia şi mergem împreună la biserică. Eu sunt mereu foarte nerăbdătoare să plecăm de la biserică. Ştiu că atunci când mă întorc voi găsi cadoul de la Iepuraş.
La biserică ne întâlnim cu fratele meu, iubita sa, părinţii ei şi bunica. Deodată începe să vină multă lume şi se face o agitaţie extrem de mare. La scurt timp începe slujba şi se lasă o linişte deplină. Primim lumina, strigăm: "Adevărat a înviat!" şi tata, alături de fratele meu, se duc să ia Paşti. Eu şi ceilalţi îi aşteptăm lângă un gard păzit de mulţi gardieni. Mă plictisesc destul de tare, dar îl văd pe tata cum vine spre noi şi pe fratele meu un pic mai în spate. Tata ajunge la noi, însă fratele meu este pierdut în mulţime.
Deodată e o zarvă mare, eu una nu prea înţeleg ce se întâmplă şi dintr-o dată văd cum fratele meu este aruncat în gard de mulţimea agitată. M-am speriat foarte tare. Când fratele meu vrea să ajungă pe cealaltă parte, gardienii îl împing şi îl aruncă peste gard. Fratele meu cade în faţa mea şi a tuturor.
Panicată şi speriată, încep să plâng. Cu lacrimi de revoltă şi nervi pe acei gardieni. Fratele meu se ridică cu greu şi plecăm spre casă. Tot drumul plâng şi îmi tot reamintesc cum îl văd pe fratele meu căzut, uitând de cadoul Iepuraşului. În acel moment voiam să ţip la acei gardieni şi la toată lumea de acolo, explicându-le că sunt la o adunare religioasă, iar apoi să plesnesc gardienii care mi-au rănit fratele. Din acel an, Paştele nu îmi mai aduce o mare bucurie şi încă mi-e frică de mulţimea de la biserică.