Primul zbor / Lanterna, creionul şi holul

În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaştere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Gimnazială Nr. 197, Şcoala Gimnazială Nr. 169 şi Şcoala Gimnazială 'Sfinţii Constantin şi Elena'.

Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Mă numesc Carla, sunt în clasa a VI-a şi iubesc nespus de mult pictura şi desenul! Vorbesc foarte bine germana, şi cel mai mult îmi place cântatul la chitară! Îndrăgesc foarte mult biologia şi fizica, dar nu se compară cu limba română. Peste câţiva ani, vreau să urmez medicina.


Mă trezesc la trei dimineaţa. Peste câteva ore trebuie să ne îmbarcăm în avionul care ne duce în Timişoara. Fac cel mai rapid duş din viaţa mea. Mă îmbrac la fel de repede. Bagajul îl am făcut de seara trecută.

Ajungem la aeroport într-un final glorios. Albesc la faţă. Doar pentru a trece de securitate, trebuie să trecem de o coadă de cel puţin 25 de metri. Faptul că poarta se închide în 15 minute este destul încât să îmi dea un sentiment enervant de puternic de neajutorare.

Trec vreo 7 minute, iar noi avansăm în acea mare coadă fără sfârşit încă 10 metri. Realizăm că singura soluţie era să o luăm înainte şi asta am şi făcut. Sărim 15 metri şi apoi începe controlul securităţii: ghiozdanul dat jos, gol, totul în nişte tăviţe micuţe. Noi intrăm într-o arcadă cu raze X, pentru a ne verifica. Trecem cu o viteză neaşteptată de securitate şi reîmpachetăm.

Mergem la verificatul actelor. Băiatul de la ghişeul la care ne aflăm eu şi tatăl meu ne indică că zborurile naţionale se aflau în partea stângă a aeroportului. Un bodyguard ne orientase deja în partea dreaptă a acestuia. Cu nervii întinşi la maximum, ne îndreptăm spre stânga. Sperăm că direcţia este cea corespunzătoare. Din momentul ăsta poarta se închide în 5 minute.

Alergăm cât de repede ne permit picioarele şi aglomeraţia din aeroport. Ajungem la o zonă de aşteptare, ne luăm inima în dinţi şi întrebăm dacă aici se află zborurile naţionale. Asistentul spune că aici se află zborurile internaţionale, iar că zborurile naţionale se află tocmai în cealaltă parte a aeroportului. Ceva se aprinde în mine. Este furie pentru amabilul domn de la ghişeu pe care vreau să îl strangulez, dar şi dezamăgire faţa de mine deoarece nu l-am ascultat pe bodyguardul de la securitate. Strâng din dinţi. Îmi forţez faţa să-şi piardă tenta roşie pe care o căpătase. Sunt neagră de furie. Nu este destul că s-ar putea să pierdem avionul? Acum, avem un minut la dispoziţie să traversăm aeroportul.

Lucrurile încep să revină la normal din momentul în care ne urcăm în avion şi ne ocupăm locurile atât de mult râvnite. Până la pornirea motoarelor, pe care o aşteptam cu nerăbdare, încep să mă gândesc la toată aventura. Mă întreb de ce a trebuit să trec prin toate astea la primul meu zbor cu avionul. Nu reuşesc să îmi duc firul logic până la final, întrucât huruitul motoarelor şi mişcarea avionului îmi repoziţionează atenţia.

Să vă povestesc senzaţia decolării pe care până atunci doar mi-am închipuit-o? Şi pe care era să o pierd, însă nu din vina mea? Şi tocmai de ziua mea? Este de vis, depăşind cu mult orice mi-am imaginat până în acel moment. Iar răsăritul pe care am şansa să îl admir de la înălţimea norilor...

Zborul durează puţin, avionul pregătindu-se în scurt timp de aterizare. Însă pentru mine a fost primul şi, cu siguranţă, cel mai frumos. Au urmat două zile minunate în Timişoara şi materializarea unui alt vis de-al meu: ukulele. Despre asta voi povesti, poate, cu o altă ocazie.


Clara şi Lucia, două fete de 12 ani, se uită singure acasă la serialul lor preferat de groază când se întrerupe lumina. Prima dată se panichează, dar apoi iau atitudine. Lucia are parte de peripeţii pe holul casei, iar Clara descoperă că un creion tocit poate fi un aliat folositor în auto-apărare.


INT - CASA LUCIEI - NOAPTE

LUCIA (12) şi CLARA (12) stau pe canapea cu un castron de popcorn între ele. LUCIA este mai înaltă, cu părul lung şi brunet. CLARA este o fetiţă mignonă, cu părul blond şi obrajii îmbujoraţi.

Fetele se uită la un serial de groază. Televizorul le luminează feţele cu fiecare secvenţă diferită. La un moment dat, lumina pâlpâie, apoi se stinge de tot. Televizorul se închide şi urletul vârcolacului din serial moare încet, transformându-se într-un vâjâit surd.

Fetele ţipă şi tresar. CLARA varsă popcorn-ul de lângă ele cu o mână.

LUCIA îşi revine prima. Se ridică de pe canapea şi se uită în jur. Oftează. Se întoarce cu faţa la CLARA şi ridică din umeri. Tiptil, LUCIA deschide uşa camerei şi se uită în stânga şi în dreapta. Întinde mâinile în faţă şi le mişcă într-o parte şi în alta. LUCIA face un pas hotărât în faţă. Se împiedică de un prag şi cade la pământ. Zgomotul răsună prin toată casa.

INT - CAMERA LUCIEI - NOAPTE

CLARA tresare. Apucă cea mai apropiată armă, un creion tocit. Respiră adânc şi numără până la cinci. Ţine creionul strâns în mână. Deschide uşa rapid şi merge în direcţia sunetului.

INT - HOL - NOAPTE

LUCIA geme. Se împinge în braţe şi se ridică. Scutură capul şi strânge din dinţi. Face un pas hotărât în faţă. Merge până la capătul holului. Deschide uşa unui dulap şi apucă un obiect cilindric. Bate cu palma de două ori în el şi apasă pe un buton. Lanterna se aprinde şi holul este iluminat.

Pe LUCIA o bufneşte râsul. CLARA stă în cealaltă parte a coridorului. Are în mână un creion tocit şi stă încordată, gata de atac. Rămâne încruntată câteva momente, apoi începe să râdă. Creionul îi cade din mână. CLARA şi LUCIA râd în hohote.