Prin Delta Dunării / Brusc: o pandemie

În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaştere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Gimnazială Nr. 197, Şcoala Gimnazială Nr. 169 şi Şcoala Gimnazială 'Sfinţii Constantin şi Elena'.

Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.
Am 12 ani. Îmi place foarte mult să petrec timpul cu prietenii mei, să ascult muzică şi să citesc. Nu am zeci de prieteni, dar cu cei pe care îi am mă înţeleg bine şi sunt prieteni adevăraţi. Culoarea mea preferată este negru, urmată de turcoaz şi mov.


Împreună cu o colegă de la şcoală, am făcut o rezervare în Grecia, la o vilă, pentru începutul verii. Odată cu venirea pandemiei am aflat că se anulează excursia în Grecia. Eu chiar voiam să merg pentru că data trecută când fusesem în Grecia fusese foarte frumos.
Nu numai pentru a compensa faptul că nu mergem în Grecia anul ăsta, dar şi pentru a vedea acest loc frumos şi minunat, mergem în Delta Dunării.

Merg acolo cu bunicii şi familia mea. Stăm 5 zile. Vizităm Pădurea Letea, câteva sate şi stăm într-un loc numit Sulina. Nu îmi place chiar foarte mult, dar este, în orice caz, mai bine decât nimic. Într-o zi ne ducem la o epavă care este în mijlocul mării (cel puţin aşa mi se pare mie). Îmi este frică, dar în acelaşi timp îmi place priveliştea aceea când eşti înconjurat de apă şi la 50 de metri este o epavă. L-am întrebat pe bunicul meu cum a ajuns o epavă acel vapor şi vă pot spune că am fost dezamăgită: eu mă aşteptam la poveşti cu piraţi, furtuni primejdioase, monştri marini sau măcar o încărcătură prea grea. Dar am aflat că era vorba doar de faptul că vaporul se blocase pentru că nivelul apei era prea mic şi s-a blocat în nisip.

În următoarea zi mă înspăimânt când văd cranii de animale înfipte în garduri, case dărăpănate, unele arse complet, iar altele cu un aspect neprietenos şi înspăimântător. Pe jos erau restul oaselor animalelor, ale căror capete vegheau şi speriau atât turiştii, cât şi animalele în viaţă. În afară de această latură înspăimântătoare, mai erau şi mulţi tăuni, insecte oribile, având aproximativ 5 centimetri. Alt aspect înspăimântător era pustietatea satelor. Într-o zi când mergeam la Sf. Gheorghe, am văzut pe unul dintre maluri cadavrul unei vaci înecate sau ucise din buna intenţie a unui om, lucru care, sinceră să fiu, nu cred că s-ar fi putut întâmpla.

Alt lucru ÎNGROZITOR a fost mâncarea de peşte. În fiecare zi, la fiecare masă, mâncam două feluri de mâncare cu peşte. Nu m-ar fi mirat dacă şi plăcinta în loc de mere avea peşte. Când am ajuns acasă am mâncat o bine-meritată shaorma FĂRĂ peşte.
Cam asta a fost şi cu Delta Dunării.


În acest text voi povesti această perioadă, din martie până acum, din punctul meu de vedere. Voi descrie ultimele 8 luni din viaţa mea. Să începem.

Totul a început cam aşa: este luni, 9 martie 2020. Urmează ora de muzică şi toată şcoală este nerăbdătoare pentru că toţi voiam să aflăm dacă vom începe să facem online sau nu. Răspunsul a fost afirmativ. Urma ca pentru două săptămâni să stăm acasă, cel puţin aşa credeam toţi în acel moment. Am mai mers o singură zi la şcoală, şi anume ziua de marţi, 10 martie. Acea zi minunată ne-o aducem foarte clar aminte cu toţii. Acea zi putem spune că am trăit-o cu adevărat. Totuşi, ea a trecut cu viteza luminii.

Următoarea zi am văzut-o cu toţii ca pe o vacanţă. Îmi este foarte clar în minte momentul în care m-am trezit şi am fost foarte fericită deoarece aveam o vacanţă căzută din cer în mijlocul semestrului al II-lea. Am trăit cu această impresie timp de două săptămâni, iar apoi, înainte de începerea celei de-a treia săptămâni, am aflat că am intrat în starea de urgenţă. Asta însemna că urma să stăm încă o lună acasă. Abia în acel moment mi-am dat seama până unde a ajuns această situaţie.

Până în iunie am făcut majoritatea orelor online. Apoi, cu repeziciune, a venit vacanţa de vară. În această vacanţă nu am făcut mare lucru deoarece nu am avut voie să mergem în alte ţări sau în diferite locuri din România. Singurele lucruri care mi-au plăcut au fost că am mers în Delta Dunării, la bunicii mei, şi am făcut o petrecere de ziua mea. După această vacanţă, cu toţii am sperat că vom putea merge la şcoală. Aceasta a fost dorinţa mea cel puţin. Pentru mine şcoala este un loc minunat şi niciodată nu am considerat, nu consider şi nu voi considera şcoala un loc rău, unde nu vreau să ajung. La şcoală petreceam mai mult timp decât acasă.

Am primit informaţia că vom merge la şcoală, dar întrucât aceasta este în reabilitare completă, mi-am închipuit că probabil vom fi norocoşi dacă ajungem prin ianuarie la şcoală. Cu toate astea, a intrat în scenă scenariul hibrid, care presupunea ca jumătate de clasă să meargă la şcoală, jumătate să stea acasă, iar apoi invers. Aceste două jumătăţi s-au format după ordinea la catalog. Eu sunt la final, aşa că m-am încadrat în grupa 2. Pe la începutul lunii octombrie, colegii noştri din grupa 1 s-au dus la şcoală. După două săptămâni era rândul grupei 2 să meargă la şcoală. Am prins o singură zi. Totuşi, a fost cea mai frumoasă zi din martie până acum. Pentru prima oară în ultimele 8 luni, am stat mai mult de 10 minute în locul pe care îl ştiu de atâta timp şi în care am avut parte de atâtea lucruri frumoase şi fericite.