Brusc: o pandemie / Căsuţa / Halloween

În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaştere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Gimnazială Nr. 197, Şcoala Gimnazială Nr. 169 şi Şcoala Gimnazială 'Sfinţii Constantin şi Elena'.

Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

De mică am fost o fire curioasă, dar şi puţin timidă. Până de curând voiam doar să îmi fac prieteni şi nu conta cine, însă acum îmi aleg prieteniile. Cred că din cauza faptului că întotdeauna am crezut că nu am prieteni am fost atât de ataşată de ideea de a-mi face cât mai mulţi.
De când mă ştiu am ascultat multă muzică, am avut chiar şi un radio în camera mea, ceea ce mi-a stimulat şi mai mult interesul. Un lucru care nu îmi place şi cu care nu am fost obişnuită de mică este sportul. Cred că şi faptul acesta a contribuit la lipsa mea de prieteni. Toată lumea făcea câte un sport, doar eu nu, ceea ce m-a făcut să am mai puţine subiecte în comun cu ceilalţi copii.


Atunci când a început toată panica asta cu pandemia nu mă aflam în cea mai bună situaţie, întrucât planificasem o călătorie în Austria, la Viena, împreună cu familia mea. Pe atunci încă nu erau cazuri în România, însă pe tot parcursul călătoriei noastre au apărut din ce în ce mai multe. Când ne-am întors, a trebuit să stăm în carantină deoarece călătorisem într-o ţară cu mai multe cazuri decât România. Restul populaţiei avea voie să meargă afară, iar purtarea măştii nu era obligatorie. Din nefericire, chiar înainte să plecăm am răcit şi m-a ţinut până în prima săptămâna de izolare. M-am speriat extrem de rău deoarece eu răcesc foarte rar, iar incidentul acesta, combinat cu situaţia în care ne aflam, m-a făcut să consider posibilitatea că am virusul.

În acele două săptămâni cât am fost blocată în casă am simţit că nu mai rezist. Fiecare zi era la fel: monotonă şi rece, fără posibilitatea de a-mi revedea prietenii şi de a face mişcare, iar dimineaţa şi seara venea un poliţist pentru a verifica dacă suntem toţi în casă. În fiecare zi simţeam cum înţepeneam din ce în ce mai mult şi cum aveam nevoie de mişcare. La un moment dat a trebuit să ne rugăm de rude să ne aducă mâncare.

Primele zile au fost cele mai grele. După aceea m-am obişnuit cu ideea, însă mi-am pierdut interesul de a mai socializa şi de a încerca să fiu pozitivă. Mama îmi spunea în continuu să îmi sun prietenii şi să vorbesc cu ei, iar eu tot timpul îi răspundeam că altă dată. Dar nu am avut dispoziţia necesară niciodată. Chiar dacă nu păream foarte deranjată de situaţia asta în timpul zilelor, nopţile aveam coşmaruri despre boala asta groaznică şi mă trezeam speriată. Uneori îmi scoteam capul pe geam pentru a imita senzaţia de libertate.

După ce au trecut cele două săptămâni de chin şi am avut voie în sfârşit să ieşim din casă, a fost dat ordinul de urgenţă şi nimeni nu a mai avut voie să iasă afară fără hârtie de motivare. Totuşi era mai bine decât nimic. Am început să ies în faţa blocului meu şi să fac mişcare, am folosit timpul de afară să învăţ să mă dau cu Pennyboard-ul. Iar în casă, pentru a mă menţine în formă, am făcut work-out-uri de pe internet cu sora mea. Cu timpul, m-am obişnuit cu situaţia şi nu am mai fost atât de stresată.

Vara nu a fost cea mai reuşită, dar m-am relaxat mult mai mult şi cred că toată lumea a meritat să ia o pauză de la tot stresul ăsta, respectând desigur măsurile de protecţie. Am observat că în perioada asta am pus kilograme în plus pe mine pentru prima dată, dar asta se datorează lipsei de mişcare, mâncatului excesiv şi plictiselii. De când a început din nou şcoala am mai slăbit, posibil şi din cauza stresului pe lângă creşterea numărului de ore de mişcare.

În concluzie, perioada asta a fost stresantă şi nesănătoasă, dar a fost spre binele nostru şi al planetei. În timpul izolării a scăzut nivelul poluării cu mult. Cred că asta a fost un fel de trezire la realitate, o avertizare de la natură că este impredictibilă şi periculoasă, nu tot timpul bună cu noi.

Am cinci ani, sunt la serbarea de Crăciun de la grădiniţă. Îmi recit poezia. Mă pun în braţe la Moşu şi îi spun că am fost cuminte, îmi arată grămada de cadouri şi îmi spune să îl caut pe cel pe care scrie numele meu. Găsesc un cadou uriaş cu numele meu. Abia pot să îl iau în braţe. Merg la părinţii mei, unde îl despachetez. Este o căsuţă în copac pentru animalele mele în miniatură. Chiar şi acum îmi aduc aminte uimirea pe care am simţit-o în momentul în care am descoperit minunăţia care se afla în spatele foliei de împachetat. Toate detaliile, frunzele din copaci, cutele scoarţelor, ghinde care se puteau scoate din copac, un hamac micuţ - puteai să vezi şi firele din frânghiile lui, iarba de un verde neon, şi, în sfârşit, veveriţa cu pete maro închis pe spatele ei portocaliu-roşiatic.
De fiecare dată când şterg praful de pe dulap, mă gândesc câte amintiri frumoase am cu căsuţa şi parcă îmi doresc să fiu din nou copil şi să pot simţi cum e să nu ai griji şi doar să te bucuri de viata.

Clara şi Lucia, două fete de 13 şi 14 ani, se uită la un film horror în seara de Halloween, când brusc se întrerupe lumina. Cele două se îndreaptă spre bucătărie de unde se aude un sunet misterios, când zăresc două pete strălucitoare în bezna totală. Petele încep să se mişte spre ele. Speriate, fetele fug cum pot spre camera unde îşi lăsaseră telefoanele, dar Clara se împiedică şi simte cum creatura se apropie şi o atinge. Clara scoate un ţipăt de groază, iar Lucia îi vine în ajutor cu lanterna telefonului descoperind ceva neaşteptat.