Intro
În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaştere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Gimnazială Nr. 197, Şcoala Gimnazială Nr. 169 şi Şcoala Gimnazială 'Sfinţii Constantin şi Elena'.
Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică
Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.
De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.
LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.
Otilia Androne (13 ani)
Autobiografia în 50 de cuvinte şi-o minciună
Când eram copil adăugam magie în tot ce vedeam şi descopeream. Aşa se face că atunci, dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare, aş fi răspuns prompt că eu voi demonstra existenţa unicornilor. Dar pe măsură ce creşteam magia era dată uitării şi locul ei era ocupat de realitate. Acum îmi doresc să devin medic veterinar şi să salvez animalele pe cale de dispariţie, pe care îmi doresc să le studiez.
Plus / Minus
De-a lungul vieţii descoperim şi învăţăm despre tot felul de lucruri, unele dintre ele ne atrag şi ne dau sentimentul de bucurie, iar altele ne displac. Pasiunile îl definesc pe individ şi îl ghidează în viaţă, de aceea cred că este important să încerci cât mai multe lucruri.
Când eram mică îmi plăcea mult să desenez. Desenul mă pasionează şi acum, deoarece mă fascinează ideea de a-mi transpune ideile şi visele pe o foaie de hârtie. Cred că este cel mai bun mod de a salva visele de la uitare şi de a da viaţă ideilor. Mi-au plăcut întotdeauna animalele şi dacă ar fi să retrăiesc la nesfârşit un moment, probabil aş alege unul dintre momentele petrecute alături de câinele meu. Îmi place să citesc, dar niciodată nu mi-au plăcut basmele româneşti. Aproape mereu personajul negativ era un balaur, iar felul în care era descris insinua cruzimea, la sfârşit capul lui fiind tăiat de un aşa-zis erou. Am urât mereu obiceiul oamenilor de a distruge tot ce este diferit de ei sau de ceea ce înţeleg.
Îmi place să mă uit la documentare deoarece mă simt aproape de lucrul despre care vreau să învăţ, chiar dacă este la capătul lumii sau cu secole în urmă. Uneori îmi place să privesc harta lumii şi să citesc ţările de pe ea. Îmi place să călătoresc şi să descopăr lucruri noi. Vara îmi place să merg la mare, în timp ce iarna aştept cu nerăbdare să vină Crăciunul şi să merg la munte. Mă relaxez când ascult muzică şi îmi place să rezolv labirinturi pentru că e ca şi cum ţi-ai descâlci gândurile în drumul spre ieşire. Îmi place să mă plimb cu rolele, să merg cu bicicleta şi să mă întâlnesc cu prietenii. Nu suport să stau închisă în casă. Îmi place să colecţionez diferite obiecte, de la dinozauri la pene, dar nu pot spune că îmi place să împart.
Materiile mele preferate sunt biologia şi matematica, dar nu îmi plac fizica sau latina. Nu îmi place să călătoresc cu tramvaiul. Unul dintre defectele mele este că nu am suficientă răbdare. Niciodată nu mi-a plăcut să aştept, pot spune că am fost mereu în conflict cu timpul. Îmi place să mă uit la filme, dar nu îmi place să petrec mult timp în faţa ecranului calculatorului, pentru că nu îmi place lumina artificială. Nu îmi place ploaia, pentru că mă obligă să stau în casă. Niciodată nu mi-a plăcut origamiul, probabil pentru că nu sunt foarte pricepută. Nu îmi place să fiu ignorată sau întreruptă, deoarece de cele mai multe ori îmi pierd ideile. Dar nici nu mă entuziasmez când trebuie să îmi exprim ideile pentru că nu pot să mă exprim foarte clar. De asemenea, nu îmi place să vorbesc mult. Nu îmi place să stau în spaţii mici, aglomerate sau întunecate. Mă îngrozeşte ideea că pădurile şi multe dintre animalele de pe pământ ar putea dispărea. Nu îmi place să îmi asum riscuri, poate din cauza fricii de eşec. Acestea sunt lucrurile care mă definesc. Sper ca unele dintre ele să se schimbe pe parcursul vieţii. Altele sper să rămână.
Căţelul din pluş
Multe persoane îmi reproşează faptul că sunt zgârcită. Când eram mică îmi plăcea mult să mă joc cu jucăriile mele. În special cu pluşurile. Mi-am dorit de când mă ştiu un animal de companie, dar mama nu a fost de acord. Aşa că fiecare câine de pluş pe care îl aveam ajungea cel mai bun prieten al omului, îmi aşezam pisicile în coşuri, imaginându-mi că torc, când mergeam la masă îmi luam întotdeauna iepuraşii cu mine, imaginându-mi că le dau morcovi, în timp ce în parc îmi luam mereu oile de pluş pentru a le da iarbă. Mai aveam şi un leu, un hipopotam, o maimuţă, o zebră, 3 căprioare, un koala şi un panda, un raton, un elefant şi un urs, o focă, un papagal, un brontozaur şi alţi dinozauri... Ce mai! O întreagă grădină zoologică, care era frumoasă numai pentru că avea proprietatea de a-mi aparţine în exclusivitate mie. Fiecare copil, atunci când se joacă, oferă o parte din sufletul său jucăriei şi astfel ea prinde viaţă. De asta nu îmi place să împart.
Chiar dacă acum nu mai am timp să mă joc cu jucăriile MELE, îmi place să le privesc. Fiecare dintre ele are o parte din sufletul meu.
Dar jucăria mea preferată este un căţel, lung cam de un cot, cu labele scurte şi urechile cam pleoştite. Botul şi pieptul sunt albe, la fel ca labele sale. Parcă ar purta şosete. Spatele e negru, în timp ce capul, umerii şi şoldul sunt maro deschis. Ochii, chiar şi de sticlă, par blânzi şi iubitori. Îl cheamă Codiţă, datorită cozii maronii care se termină în alb. El era cel care mă însoţea în toate călătoriile şi pe care îl ţineam în braţe dacă aveam un coşmar.
Dacă ar fi să mă uit în urmă, la perioada copilăriei, aş spune că cel care o reprezintă este Codiţă.
Acum a crescut, la fel ca şi mine, şi se odihneşte pe perna de pe pat, aşteptând. S-au schimbat multe lucruri de atunci... Acum am doi căţei, trei pisici şi un peruş. Dar amintirile pe care le am din perioada copilăriei rămân la fel de plăcute când mă gândesc la prietenul meu, Codiţă.