Intro
În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaştere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Gimnazială Nr. 197, Şcoala Gimnazială Nr. 169 şi Şcoala Gimnazială 'Sfinţii Constantin şi Elena'.
Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică
Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.
De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.
LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.
Alexandra Ionică (12 ani)
Autobiografia în 50 de cuvinte şi o minciună
Mă numesc Alexandra Ionică, am 12 ani şi sunt pasionată de lectură, matematică şi fizică. Îmi plac cărţile care implică mister. Sportul meu preferat este tenisul. Nu îmi place baschetul. Iubesc plimbările în parc cu familia şi ieşirile cu colegii. Anotimpul meu preferat este vara datorită faptului că pot face plajă.
Brusc: o pandemie
Când canalele de ştiri au început să tot prezinte informaţii despre noul Coronavirus, care pe-atunci era doar în China, am crezut că totul este o simplă gripă sezonieră care va trece în scurt timp. Îmi aduc aminte că la şcoală făceam glume cu colegii mei despre acest subiect. Nu ştiam noi ce ne aşteaptă în următoarele luni...
Când am văzut că virusul începe să se răspândească mi-am pus câteva întrebări, dar de fapt nu credeam că ajunge şi la noi în ţară. Sau, mai bine zis, nu credeam că se poate răspândi cu aşa mare viteză şi că poate lăsa în urma lui ravagiile unui tsunami.
Primul caz de Covid-19 în România m-a luat prin surprindere. Nu puteam concepe că acest virus a ajuns şi la noi în ţară, refuzam să cred că va începe şi aici "o luptă cu virusul". Când Starea de Urgenţă a fost implementată, am simţit un amestec de emoţii: frica şi teama de necunoscut predominau, iar faptul că nu mai puteam ieşi pe stradă, în parc, că nu mai mergeam la şcoală, mă făcea să mă simt prizonieră în propria casă. Tot ce îmi doream era ca totul să treacă, să revenim la normal. Cel mai important pentru mine era să mă întorc la şcoală deoarece lipsa socializării mă făcea să îmi piară şi cel mai mic zâmbet din colţul gurii. Speram să mă trezesc din somn şi să îmi dau seama că totul a fost un coşmar, dar străzile pustii şi parcă fără viaţă, sterile, din ce în ce mai urâte, îmi aduceau aminte de crunta realitate în care trăiam.
Cu sufletul la gură aşteptam să sosească ziua în care preşedintele va ieşi într-o conferinţă de presă şi va spune că elevii se pot întoarce la şcoală. Fiecare zi era pentru mine un nou început, parcă o carte se scria în mintea mea iar o zi nouă însemna o nouă pagină plină de tensiune şi acţiune. Ziua aşteptată de mine se tot depărta, rătăcindu-se parcă printre responsabilităţi şi legi, un pic neclare la început. Totul mi se părea ca un serial de la care aştepţi cu sufletul la gură al doilea sezon. Totuşi mi-am dat seama că medicii sunt nişte adevăraţi îngeri păzitori, că ei luptă cu virusul în prima linie, aşa că noi nu ar trebui să le îngreunăm şi mai tare munca prin nerespectarea regulilor impuse.
Atunci când la televizor urma să se anunţe vestea aşteptată de mine, am fost entuziasmată. Parcă fiecare minut se transforma într-o oră şi mai lungă de aşteptare, la finalul căreia am aflat că nu mă voi mai întoarce la şcoală. Am fost foarte tristă, dar am rămas cu speranţa că mă voi întoarce anul acesta şi că, alături de colegii mei, voi pune baza unor amintiri de neuitat. Acum învăţ online. Mi-ar fi plăcut să merg la şcoală, dar este bine că măcar aşa îi pot vedea pe colegii mei fără măşti şi îmi pot aduce aminte de vremurile în care totul era normal.
Nici acum nu pot conştientiza perioada asta, însă sunt o persoană care respectă regulile. Aştept cu nerăbdare ziua în care totul va reveni la normal. Poate suntem departe de ea, dar totuşi sper într-un miracol. Poate atunci când această perioadă se va termina voi fi amuzată de anumite momente, aşa că încerc să îmi creez cât mai multe amintiri frumoase.