Brusc: o pandemie / Moştenirea / Pooh

În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaştere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Gimnazială Nr. 197, Şcoala Gimnazială Nr. 169 şi Şcoala Gimnazială 'Sfinţii Constantin şi Elena'.

Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Sunt o fire destul de cameleonică. La prima vedere pot părea introvertită, dar dacă ajungi să mă cunoşti mai bine îţi pot dovedi contrariul. Întotdeauna îmi modelez caracterul în funcţie de situaţie. De asemenea, curiozitatea, bunăvoinţa, ambiţia, curajul, determinarea şi gândirea pozitivă nu lipsesc din descrierea mea.


Această perioadă în care ne aflăm a avut, şi cu siguranţă are în continuare, un impact puternic asupra vieţilor noastre. Fără filmul de duminică în oraş, fără zilele în care stăteam cu orele la cumpărături, fără ieşiri cu prietenii în parc după şcoală... Probabil cam aşa decurgea viaţa altora, însă nu şi a mea.

Spre deosebire de majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, eu nu locuiesc în Bucureşti, ci în afara lui, în Bolintin. Prin urmare, pandemia, sau mai bine spus ceea ce ne-a adus ea, diferă în cazul meu. Sincer, pentru mine la început nu s-au schimbat prea multe.

În general eu şi familia mea nu ne plimbam în oraş, iar eu nu prea am prieteni acolo. Timpul mi-l petreceam cu verişorii mei care, culmea întâmplării, sunt vecini cu noi. Aşa că partea cu distanţarea socială nu a reprezentat o problemă prea mare. Cel puţin pentru o vreme.

Când ne-am oprit din a mai merge la şcoală, odată cu trecerea timpului am început să mă simt ciudat. În primele zile nu mi-am dat seama ce era, dar după ce am reflectat asupra situaţiei, am realizat de fapt ce se întâmpla cu mine. În ciuda faptului că în cadrul şcolii nu socializam chiar atât de mult, am ajuns într-un punct în care îmi lipsea ceva ce nu credeam că îmi va lipsi vreodată: interacţiunea cu alte persoane. Drept urmare, acum îmi vine mult mai uşor să deschid din proprie iniţiativă o conversaţie cu alţii, din dorinţa de a socializa mai mult.

Acesta a fost singurul lucru care m-a deranjat şi încă mă deranjează în raport cu pandemia. În rest, am încercat să mă concentrez pe partea pozitivă a acestei situaţi. Din moment ce am ajuns la partea plină a paharului, ce ar fi să vă explic ce înseamnă asta pentru mine?

De când avem ore online, am mai mult timp pentru mine. Nu mai pierd timpul întorcându-mă acasă, durata orelor e mai scurtă, iar eu nu mai sunt atât de extenuată din cauza ritmului alert de viaţă. Timpul liber în plus de care beneficiez acum mi-a permis să mă dezvolt pe plan personal şi să învăţ lucruri despre mine. Am descoperit că mi-ar plăcea să învăţ lucruri noi, cum ar fi: să dansez, să gătesc şi să studiez o limbă străină nouă (coreeana sau turca). Pe lângă asta, în sfârşit am cum să stau afară în curtea mea, să mă dau în leagăn cu orele fără să îmi fac griji că îmi pierd timpul sau că nu am când să îmi termin temele pentru următoarea zi.

De asemenea, sunt o persoană capabilă să viseze cu ochii deschişi, profund gânditoare. Aşa că odată cu sosirea pandemiei, a surplusului de timp liber şi a lipsei vocii din capul meu ce mă tortura cu privire la responsabilităţile mele, pot visa la cum voi salva lumea, sau mă pot întreba ce se află după bariera de asteroizi, dincolo de graniţele galaxiei noastre. În concluzie, cel puţin în cazul meu, această perioadă haotică a adus de fapt mai multe avantaje decât dezavantaje, mai multe lucruri care îmi plac decât îmi displac.


Când Anne, o fată rezervată şi curioasă, intră în scara blocului pentru a ajunge la apartamentul său, se întâmplă ceva ciudat: panoul electric de pe peretele holului de la etajul 1 începe să scoată multe scântei. Când tânăra încearcă să vadă care e problema, descoperă un bilet misterios.
Acesta o conduce la multe alte indici ce o poartă prin întreg blocul, când pe la găurile din pereţi, când în spatele dulapurilor ruginite pentru poştă.
Până la urmă, Anne află de locul unde este moştenirea de la tatăl său decedat şi porneşte în căutarea acesteia, iar când o găseşte viaţa ei se schimbă.


INT. SCARA BLOCULUI 5. NOAPTE

ANNE (17) intră în scara blocului şi scoate cheile pentru apartament din buzunarul stâng al gecii. Poartă un fes negru, o pereche de blugi negri, un hanorac fără fermoar de culoare crem, o geacă maro şi un rucsac din blug în spate. Urcă cu capul în jos şi grăbită pe scară până ajunge la etajul 1.

Este cam întuneric, doar câteva becuri slabe luminează spaţiul, iar ANNE se împiedică de o gaură din podeaua holului pe care merge. Priveşte în stânga şi în dreapta, după care mai face câţiva paşi şi se opreşte brusc.

La câţiva centimetri de ea se află un panou electric din care ies scântei. ANNE stă pe loc şi îl priveşte. Hotărăşte să verifice şi să încerce să rezolve problema. În timp ce se străduieşte din răsputeri să deschidă panoul, altceva îi atrage atenţia: o bucată ruptă de hârtie. Scrisul de pe ea este dezordonat şi haotic. Pe aceasta este desenată o săgeată ce arată spre stânga şi este notat un nume scris parcă în chineză.

ANNE se uită la hârtie încruntată, apoi în direcţia spre care o îndrumă săgeata şi din nou la hârtie.

Strânge biletul în mână. Priveşte spre uşa unui apartament aflat în faţa ei. Ridică din sprâncene surprinsă. Merge, iar după ce ajunge la uşa respectivă se aşază pe vine şi scoate de acolo o bucată răsucită de sârmă.

O examinează şi un zâmbet mic îi apare în colţul gurii. Se ridică înapoi în picioare, se întinde, apoi oftează tare, îşi ciufuleşte părul şi strânge din ochi.


Am primit acest obiect acum multă vreme, acum aproape 9 ani.

Îmi şi aduc aminte cum într-o zi oarecare din timpul săptămânii tatăl meu a intrat pe uşa casei cu un ursuleţ de pluş în mână. Era galben şi destul de mic, deşi în mânuţele mele părea a fi mai mare. Înalt cam de 20 cm, purta un tricou cusut cu grijă pe la margini, cu numele brodat în centru, Pooh, iar privirea lui inocentă mă făcea să zâmbesc.

Căpşorul său reprezenta aproape jumătate din corp şi avea forma unui cerc uşor turtit prin lateral. Doi ochi negri situaţi chiar în centru, nişte sprâncene curbate perfect, părând luat prin surprindere, alături de un nas rotund în vârful botului alcătuiau chipul acestui ursuleţ. Urechile erau situate de o parte şi de alta a capului, deşi una era o idee mai mare decât cealaltă. Membrele, cele superioare şi inferioare, au fost cusute într-o aşa manieră, astfel încât că părea că vrea să te ia în braţe, cu toate că e puţin sfios.

Când l-am aşezat pe pat am observat că nu stă tocmai drept, cum ar trebui, dar chiar şi aşa îmi era foarte drag. Ceea ce a transformat acest pluş în ceva cu totul aparte printre cetăţenii Lumii jucăriilor au fost întâmplările prin care am trecut alături de el.

Când aveam în jur de opt ani am trecut printr-o perioadă ceva mai dificilă. De destul de multă vreme sufeream de nişte dureri de burtă groaznice şi aveam probleme cu digestia. Într-o zi m-am trezit cu Pooh în braţe, alături de mama mea care dormea lângă mine pentru a-mi purta de grijă. Imediat ce a observat că m-am trezit m-a întrebat dacă mai este vreo problemă, iar eu i-am răspuns că încă mă mai doare burta în dreapta jos. În acel moment expresia de pe faţa mamei s-a schimbat brusc. Părea foarte îngrijorată. Privea în gol, iar chipul ei arăta foarte serios. După câteva clipe foarte scurte a hotărât să mergem la spital pentru un set de analize. Acele momente s-au petrecut foarte rapid, de parcă nici nu ar fi fost.

Imediat ce rezultatele au fost gata s-a constatat că aveam apendicită şi că era nevoie de o intervenţie chirurgicală numaidecât. Nu ar avea rost să spun cât de frică mi-a fost, dar aş putea descrie ce a însemnat frica aceea pentru mine. Înainte de operaţie am văzut cum o asistentă a intrat în camera în care eu şi mama mea ne aflam, gata să îmi administreze anestezicul.

Fără avertisment am început să plâng în hohote. Eram agitată şi imploram să nu îmi facă nimic. Transpiram, simţeam ca şi cum urma să leşin. Speram că totul era doar un coşmar şi că mă voi trezi în patul meu, strângându-mi ursuleţul galben în braţe, dar nu era aşa.

După operaţie am dormit mult, parcă o eternitate. Pleoapele mele grele se lăsau în jos, închizându-mi ochii obosiţi. Totul împotriva dorinţei mele.

Din fericire eram hotărâtă să plec din spitalul acela cât mai repede, iar cu ambiţia mea şi curajul primit de la Pooh care stătea cu mine şi îmi alina orice tip durere, am reuşit să merg acasă cu mult mai repede.

Evident că nu doar atât a făcut Pooh pentru mine. Întotdeauna a avut grijă să alunge visele urâte care mi-au dat târcoale, să mă asculte când am avut o dilemă sau să îmi aline suferinţa simţită atunci când iubitul meu câine, Rocky, a murit.

Faptul că acest pluş neînsemnat, ar spune unii, a reuşit să săvârşească lucruri atât de minunate pentru mine este pur şi simplu nemaipomenit, iar pentru aceasta vreau să îi spun: Mulţumesc!