Plus / Minus / Căţeluşul Zamba

În perioada 19 octombrie - 6 noiembrie 2020, atelierele de autocunoaştere prin scris De Trei Ori (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Gimnazială Nr. 197, Şcoala Gimnazială Nr. 169 şi Şcoala Gimnazială 'Sfinţii Constantin şi Elena'.

Un grup de 30 de copii din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

De Trei Ori a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Copiii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Sunt Melissa de la 7C şi probabil ne cunoaştem de la grădiniţă. Doamna spunea că sunt isteaţă şi cuminte. Acum, ce să zic, îmi plac şcoala, româna şi limbile străine. Probabil într-o altă viaţă oi fi fost vreun înţelept, scrib ori cărturar. Iar sarcasmul, charisma şi umorul sunt EU!


Dragilor, acum că ne-am cunoscut un pic, să vă spun că-mi place să ies afară cu prietenii, cu bicicleta, cu rolele sau oricum ar fi? Că-mi place să mănânc pizza, mai mult sau mai puţin picantă, hawaiană sau quattro formaggi? Că-mi place să mă uit la televizor, să dansez ori să pictez, să dorm? Sunt lucruri care ne plac tuturor, practic lucruri reprezentative generaţiei noastre, supranumită şi generaţia Z.

Mie îmi place să ascult reggaeton şi mă bucur de toţi prietenii pe care mi i-am făcut pe tot globul, de diferite culturi şi naţionalităţi. Asta ar putea fi şi pentru voi o invitaţie pentru a învăţa lucruri noi. Am fost plăcut surprinsă să văd că şi ei, în ţări îndepărtate din America Latină, studiază aceleaşi materii sau că se aseamănă programele. Poate nu o să credeţi, dar noi, cele mai mari din grup, le ajutăm pe cele mai mici la teme iar bucuria este imensă atunci când, a doua zi, copila din Republica Dominicană spre exemplu îmi mulţumeşte pentru ajutor şi-mi spune că a luat o notă mare.

Toţi prietenii mei ştiu că-mi place să scriu, că-mi place spaniola pe care o vorbesc la fel de bine ca limba română, iar mai nou mi-ar plăcea să învăţ şi portugheza. Dar ceea ce ei ştiu şi voi nu ştiţi (încă) este că îmi doresc să intru la liceul militar de la Alba Iulia şi să fiu a doua elevă a şcolii, absolventă a SSDAC (Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă). Iar în cazul în care printre pasageri s-ar afla şi foştii mei profesori din gimnaziu, bucuria mea ar fi imensă să-i aud spunând: "Pilotul care se află acum la manşă a fost eleva mea!"

În general, sunt un om foarte pozitiv, obiectiv şi sincer, deosebit de sincer, iar uneori sinceritatea mea excesivă ştiu că deranjează. Atunci când văd falsitate, îngâmfare, răutate, nu-mi place! Nu-mi plac oamenii certăreţi, violenţa, şi aşa cum spun psihologii judiciari, că nu există crimă perfectă, aşa nu cred nici eu că omul rău se poate schimba, devenind un om bun.

Nu ştiu cum sunt alţi copii, dar mie de mică nu-mi plăceau cei care nu împărţeau jucăriile sau care îşi loveau bunicii când încercau să împartă şi celorlalţi copii jucării de nisip sau dulciuri făcute în casă. Probabil sunt aceiaşi copii de acum, care se bucură când colegul de bancă ia o notă mică, ceea ce mie nu-mi place; nu ajută şi nu-mi place. Când vrea doar el să fie şeful clasei şi ştie că nu merită. Ce nu-mi place la orele online este că mulţi dintre colegii mei le vorbesc urât profesorilor, ba chiar îi înjură şi aproape toată clasa se distrează. Sau când spun că nu au "infrastructură", că nu pot participa la oră, astea sunt lucrurile care mă deranjează cel mai mult acum. Sper că situaţia se va îndrepta curând şi totul va redeveni normal şi firesc, ca într-o şcoală.


Am 14 ani, iar mama mi-a dăruit când aveam doar 1 an, un căţel de pluş. Era mic şi pufos, alb şi cu pete negre. V-aţi prins! Era un dalmaţian! Şi chiar dacă mai aveam la vremea respectivă şi alte jucării de pluş, micul ghemotoc din blăniţă albă a devenit jucăria mea preferată; ştiţi ce zic, nu? Nu mănânci dacă el nu e lângă tine, nu vrei să dormi la prânz, seara nu poţi merge la culcare fără el, iar dacă din greşeală cade din pătuţ, iar tu îl cauţi şi nu-l găseşti, începi să plângi în toiul nopţii.

Şi uite aşa, cu timpul, eu am crescut, iar el s-a transformat din căţeluşul pufos în căţeluşul cu blăniţa tocită, aş putea spune, poate de la maşina de spălat sau poate cine ştie, pur şi simplu... până şi codiţa nu mai stă la fel, acum stă rotocol, seamănă cu o codiţă de purcel, eu îi zic tirbuşon. Dar, ce să zic, a ajuns aşa pentru că stătea în scăunel lângă mine şi împărţeam mâncarea, o dată el, o dată eu, o dată el.

Când mă întorceam la prânz din parc şi trebuia să mănânc, el era iar acolo; iar lucrurile astea se întâmplau în fiecare zi. Împărţeam şi laptele din biberon, eu la un cap, el la celălalt; i-am dat şi suc de portocale, în fiecare zi mânca şi bea la fel ca mine. Eram, practic răsfăţaţi amândoi. Deşi sunt singură la părinţi, Zambi era tratat ca un frate mai mic, când eu primeam un pupic, aşa primea şi el.

Poate vă întrebaţi acum de ce îl cheamă "Zamba", iar eu vă voi spune acum, ca orice copil mic, am "pocit" câteva cuvinte. Acestea erau: Zamba (care venea de la "javră"), copoi (care venea de la "copil") şi cofotolie (care venea de la "cofetărie"). Părinţii se amuzau auzindu-mă când pronunţam cuvântul atunci când vedeam un câine alergând spre mine pe stradă, fie la desenele animate de la televizor.

Însă peripeţii au fost, unele chiar nefericite în relaţia noastră. Spre exemplu, într-o zi, venind din parc cu mama, obişnuite să trecem pe la magazinul de carne, Crevedia, l-am uitat acolo! Nu ne-am dat seama că asta s-a întâmplat. Am început să plângem şi eu şi mama, deoarece probabil ea şi-a dat seama că e foarte greu de găsit, ba chiar îmi spunea "O să vezi că dacă l-a găsit o fetită, o să-l iubească la fel de mult ca tine." Şi iar continuam să plângem. Şi asta se întâmpla sâmbătă, iar duminica era închis la Crevedia, iar mama mi-a spus "Poate l-am uitat acolo".

Chinuitoare au fost orele alea care au trecut până la deschiderea magazinului luni dimineaţă. Când magazinul s-a deschis, noi eram deja acolo, iar când mama a întrebat-o pe vânzătoare de căţel, ne-a spus zâmbind că şi-a dat seama că este al meu, că l-a luat de pe tejghea şi l-a dus în spate, aşteptând să revin în magazin. M-am bucurat enorm când mi-a dat căţeluşul! I-am povestit cum am plâns şi eu şi mama după el.

Aşadar, după cum vedeţi, am avut şi întâmplări nefericite cu jucăria mea preferată, dar şi acum suntem la fel de nedespărţiţi sau dacă stăm despărţiţi e doar pentru o zi sau două, cât stă la uscat pe sârmă. Iar el va fi în valiza sau geanta mea de mână, pentru că nu am să-l las singur la cală atunci când voi pleca la sfârşitul clasei a VIII-a să susţin examenul de admitere la liceul militar de la Alba Iulia.

Cu siguranţă vom împărţi şi bune şi rele în cei 4 ani de liceu, vom dormi împreună, va sta lângă mine pe măsuţa unde îmi voi face temele, mă va aştepta să mă întorc de la cursuri, îi voi spune în şoaptă toate secretele mele şi-l voi strânge tare în braţe şi doar el va şti că am plâns. Iar în vacanţe, drumul spre casă îl vom face tot împreună. Nu cred că voi fi singura elevă din liceu care-şi va aduce la cămin fie jucăria preferată, fie o amintire legată de casă.