21.01.2021
Am recitit topul scris anul trecut (Ce iau cu mine din 2019) şi mi-am amintit că la final de 2019 aveam un gust amar şi simţeam nevoie să fac pace cu anul care tocmai se încheiase. În contextul acesta îmi amintesc de una dintre cele mai bune glumiţe legate de 2020: "La tăţ' ni-i greu... Numa' că amu' la tăţ' deodată."

În martie, la începutul stării de urgentă, când Decât o Revistă (www.dor.ro) a deschis canalul Slack pentru comunitate mă prezentam aşa:
"Eu sunt Ana, fac all in one de când mă ştiu în zona culturală şi ONG - de la comunicare, la grafică, producţie, organizare de evenimente şi management - iar de doi ani sunt parte şi din Kofi Ti. Ca freelancer lucrez oricum de acasă, dar şi din cafenele, parcuri, maşină sau orice sală de aşteptare a unui extracuricular. Acum lucrez doar de acasă şi în mare măsură pro bono.
Sunt divorţată, am un copil care în mod normal stă cu noi şi iubitul meu are doi copii care în mod normal stau cu mama lor. Dar pentru că acum totul e dereglat, băiatul meu este de luni la tatăl lui, în alt oraş, iar copiii iubitului meu sunt la noi. Dacă aţi citit până aici sper că râdeţi deja:) Practic muncesc, gătesc şi fac homeschooling de dimineaţă până seara, când nu-mi mai aud nici gândurile. Nu am timp să mă plictisesc şi nici să mă gândesc prea mult la cum va fi viaţa peste o lună. Într-un fel şi asta e o măsură de protecţie. Dar mi-e dor de orele de sport şi cele de citit pentru care nu reuşesc momentan să fac loc în programul de #stamacasa."

În lunile care au urmat m-am apropiat de mai multe ori de burnout. Am dormit prea puţin şi am lucrat pe apucate, fără vreo noţiune de zi, noapte sau weekend. Am aflat câtă mizerie poate genera locuirea unei case 24 de ore din 24 de doi-trei-patru sau cinci oameni, ce procent mare din minte este ocupat zilnic de planificarea meselor tricotând printre poftele şi preferinţele tuturor, alimentaţia sănătoasă şi gestionarea proviziilor şi cât de obositor este să te întrerupi din lucrat la fiecare 10 minute.

M-am jucat prea puţin, deşi tot internetul spunea cum acest an este perfect pentru a petrece timp de calitate cu copiii, pentru dezvoltare personală şi descoperirea sensului vieţii. Am încercat să mă bucur de raza de soare care ajungea pe balcon pentru jumătate de oră pe la ora 12:15 şi să las telefonul în altă cameră pentru un board game ocazional. Şi deşi întotdeauna m-am considerat "a dog person" am făcut nebunia de a lua o pisică. N-am găsit timp pentru sport dar din fericire am învăţat să îmi fur momente în care să blochez tot şi să citesc. Probabil cărţile mi-au păstrat sănătatea mentală în 2020. A fost singurul lucru pe care am simţit că îl fac pentru mine anul acesta.

3 cărţi:
Învăţare de Tara Westover - cartea cu care am început anul, pe care am devorat-o în câteva zile, o poveste care m-a făcut să mă simt atât de mică, ignorantă şi norocoasă.
1984 de George Orwell - poate doar o simplă coincidenţă să o fi citit abia în 2020, dar s-a nimerit perfect.
Tetralogia napoletană de Elena Ferrante - călătoria din Italia programată în aprilie pe care am anulat-o, vacanţa mea de vară, gura de aer din fiecare zi.

BONUS: De ce bea mami. Jurnalul unei mămici epuizate de Gill Sims - o carte la care am râs în hohote şi în timp ce o citeam făceam liste în cap cu toate prietenele cu copii cărora voiam să le-o fac cadou... dar care în ultimele 30 de pagini se fâsâie foarte tare şi devine prea comme il faut, cu happy ending moralist american.

3 proiecte:
Kofi Ti (www.kofitidrinks.com) - nu doar că am supravieţuit, dar ne-am strâns şi mai tare rândurile la greu, am crescut, am lansat un site, trei băuturi noi, am ajuns cu produse pe Amazon şi la final de an 2020 ne-am simţit tare mândri.
irinanicolau.online (www.irinanicolau.online) - un site făcut în 2 zile, cu 18 ani de întârziere şi o carte postată ca un foileton, în starea de urgentă, după ce aşteptase 18 ani într-un sertar. Dacă nu ştiţi despre ce e vorba, daţi o tură pe site şi intraţi în lumea poveştilor Irinei şi a grecilor din Brăila de la începutul secolului XX.
#stamacasa cu eroii de poveste (www.comunicarenonprofit.ro/stamacasa-povesti) - poveşti create cu voluntarii din Brigada de Comunicare Nonprofit, proiect care mi-a dat direcţie într-o perioadă complet în derivă.

3 filme vechi revăzute cu copiii:
Amadeus de Milos Forman - unul dintre filmele mele preferate pe care m-am bucurat foarte tare să îl pot revedea cu Iorgu.
Mary Poppins de Robert Stevenson - un film pe care l-am redescoperit prin ochii fascinaţi ai copiilor.
Moonrise Kingdom de Wes Anderson - pentru că bunul gust se educă şi imaginile lui Wes Anderson sunt perfecte.

3 mâncăruri făcute de multe zeci de ori:
paste carbonara - mâncarea pe care o fac în cantităţi mari cel mai uşor şi pe care o adoră şi cei mari şi cei mici.
pizza de casă - declarată de fi-miu mâncarea preferată de la mama de acasă.
wrap-uri din resturi - upscaling pentru că urăsc să arunc mâncare şi la cinci oameni tot timpul rămân resturi.

3 lucruri care mi-au lipsit:
aglomeraţiile - îmi plac aglomeraţiile, fie că sunt evenimente, concerte, târguri sau străzi pietonale din oraşe frumoase.
Marea Mediterană - pentru prima dată în ultimii 30 de ani, vara asta nu am fost în Grecia.
Calea Victoriei - mai exact perspectiva pe care o avea de la fereastra cafenelei Starbucks unde lucram aproape zilnic câteva ore şi toţi necunoscuţii care treceau în fiecare zi la aceeaşi oră pe trotuar, pe soare, vânt sau ploaie.

3 cuvinte:
zoom - ca freelancer oricum lucrez mult singură, deci n-am avut şedinţe zilnice pe zoom, dar toţi ceilalţi din casă au fost cablaţi în permanenţă. La copii totul a fost pe zoom anul acesta - şcoală, cursuri extracuriculare de sport, engleză, astronomie, grupuri de teme, jocuri online cu prietenii. "Shh! X are zoom!" a fost cea mai folosită frază în casă, după "Ce mâncăm azi?".
drojdie - nu am cumpărat drojdie şi nici n-am făcut pâine de casă. Ironic, într-un an în care s-a vorbit mai mult decât oricând despre drojdie, am aflat că am intoleranţă la acest aliment.
masă - pus masă, pregătit masă, strâns masă şi apoi următoarea masă.

O moarte
Pe 31 decembrie 2002 pe la prânz încă speram să vină acea invitaţie la o petrecere de Revelion. Refuzasem orice altă propunere şi aşteptam ca fraiera un telefon de la acel băiat. Abia târziu după-masa m-am resemnat, acceptând că acel telefon nu va veni. L-am sunat pe Doru, cel mai bun prieten al meu, care mă avertizase de multe ori că aşa voi păţi, i-am smiorcăit la telefon şi m-am bucurat că nici el nu-mi ascultase sfatul de a nu mai aştepta o fată care era clar că nu se reîntoarce. Deci iată-ne pe amândoi abandonaţi şi trişti, cu doar câteva ore înainte de sfârşitul anului. Am făcut Revelionul împreună şi peste ani este un moment de care îmi amintesc, spre deosebire de multe alte petreceri pe care le-am uitat demult.

Moartea lui Doru Popescu a fost şoc. Iar unda de şoc m-a paralizat mai multe zile, din ce în ce mai tare. Scriam în septembrie pe Facebook: "Când moare un om şi vezi vieţile ca nişte linii. Destine care se intersectează şi uneori merg împreună. Din nimic se naşte firesc o apropiere reală şi intensă, iar apoi, ca din senin, cele două linii se separă la fel de firesc precum s-au apropiat. Urmarea întâlnirii devine parte din noi, din ceea ce suntem, din micile gesturi, gânduri sau cuvinte. Fiecare îşi urmează linia mai departe... până când una dintre linii se opreşte. Şi atunci plângi. Plângi şi te gândeşti în urmă. Vezi o figură atât de apropiată într-o perioadă, dar care apoi devenise străină. Cauţi amintiri. Revezi cu ochii minţii momente de tot felul - zile şi nopţi, plimbări şi proiecte, bucurii, lacrimi şi mai ales multe vorbe şi poveşti. Toate momentele pe care le împarţi cu un prieten drag. Dar nu mai reuşeşti să-ţi aminteşti dacă îi plăcea berea sau vinul, dacă fuma sau nu, care era junk food-ul lui preferat. Micile detalii s-au risipit în depărtare. Rămâne restul. O prietenie frumoasă, imperfectă, ca viaţa. Recunoştinţa că ai avut şansa acelei întâlniri, că acest om mişto ţi-a fost cel mai bun prieten pentru o perioadă, că ai crescut şi învăţat atâtea alături şi datorită lui."

Un cântec
Always Look on the Bright Side of Life de Monty Python - ringtone-ul meu la telefon de ani de zile şi motto-ul meu în viaţă. Versurile au căpătat şi mai mult sens după înmormântarea lui Doru. Apoi mi-am adus aminte că tot el m-a introdus în lumea lui Monty Python. Evident. Şi ironic. Ca viaţa uneori.

"For life is quite absurd
And death's the final word
You must always face the curtain with a bow"


Un sentiment dominant
Pe fiecare dintre noi a fi părinte îl / o schimbă în alt fel. Pentru mine primul şoc a fost când am realizat că trebuie să am mai multă grijă de mine. Era clar că trebuie să am grijă de copil, dar acum vreo 8 ani, când am realizat că pentru a fi capabilă să am grijă de el, trebuie întâi să am grijă de mine, viaţa mi s-a schimbat. Responsabilitatea asta s-a accentuat după ce am divorţat. Statutul de părinte singur aduce un sac mare de responsabilitate. Iar într-un moment în care nimeni nu înţelegea cu ce ne luptăm, ce este acest virus sau cum ne protejăm, am devenit răspunzătoare şi de copiii iubitului meu. Cu siguranţă a fost o alegere şi alţii nu s-ar fi simţit aşa. Dar "onoma che hari" (nume şi har), cum zic grecii, şi ca o Ana ce sunt, am luat în braţe şi în cârcă totul, simţind că pe lângă faptul că trebuie să am grijă de noi cinci, sunt răspunzătoare şi în faţa celorlalţi părinţi.

Responsabilitatea asta m-a făcut să mă opun unei vacanţe la mare, la noi, la bulgari sau la greci. Responsabilitatea asta m-a făcut să mă opun unei vacanţe în Macedonia, la rudele iubitului meu. Responsabilitatea m-a paralizat în casă, simţind că doar în acest mediu controlat pot fi sigură (pe cât de sigur poate fi cineva de ceva) că toată lumea este în siguranţă. Bine? Rău? Nu ştiu. Prudent cu siguranţă. Dar oare şi prostesc? Dacă în primăvară număram cazuri la TV, apoi auzeam despre personalităţi sau cunoscuţi ai cunoscuţilor, finalul anului a venit cu îmbolnăviri tot mai aproape - colegi, prieteni apropiaţi, familie. Aproape că am ajuns să mă întreb cum de am scăpat noi cinci. Dar cât de sustenabil este să stai izolat? Până când?

2020 a fost unul tare ciudat. Dar de data asta recunosc că nu încerc să fac pace cu el.

Ştiu că am făcut ce am putut mai bine şi deşi am fost aproape, nu am clacat. Până la urmă asta e tot ce poţi încerca în viaţă, în fiecare zi să faci tot ce poţi mai bine. În unele zile o să iasă, în altele mai puţin. Şi dacă în anul acesta am învăţat să fiu mai puţin exigentă cu mine, înseamnă că a fost de fapt un an bun.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus