30.01.2021
În introducerea cărţii lui despre teatrul absurdului, Esslin povesteşte cum a fost primit Aşteptându-l pe Godot în închisoarea San Quentin, unde vieţaşii fără scrupule nu mai văzuseră un spectacol, unii poate niciodată. Cât de adâncă a fost tăcerea, după primul minut de bancuri porcoase, ţigări aprinse, hăhăieli şi răspăr. Cât de adevărate au fost lacrimile şi fiorul înţelegerii. Cât de profund au rezonat deţinuţii, în comparaţie cu emoţiile intelectuale, speculative ale publicului parizian, în faţa căruia piesa s-a jucat pentru prima dată. Mă simt vinovată fiindcă, citind piesa - şi chiar văzând spectacole (vreo două remarcabile) pe textul lui Beckett, am fost mai aproape de snobii de pe malul Senei decât de condamnaţii de la San Quentin. Mă gândesc cum, în aşteptarea lui Godot, toate lucrurile mici care mi se întâmplă au aceeaşi dimensiune ca lucrurile importante. Cum lumea a căzut în sine, există doar în aşteptare.

Ce mi-a lipsit: toate lucrurile care mă excedau înainte. Statul prin aeroporturi, sandvişurile calde, cafelele reci, întâlnirile intense, nopţile nedormite, sculatul dimineaţa la cinci-şase, ameţeala fuselor orare. Oboseala activă, proiectele care se suprapun, şofatul noaptea, lecturile pe apucate, improvizaţia vieţii de zi cu zi. Drama. Mersul la teatru, spectacolele proaste, spectacolele bune, galopul prin oraşele europene, metrourile, trenurile. Enervarea prezenţei celorlalţi, excesul de adrenalină, dorinţa de a fugi de-acasă, nevoia de a mă reîntoarce acasă. Restaurantele aglomerate, aerul poluat, mirosul prietenilor, înghesuiala orelor, întâmplările, epuizarea. Aplauzele.

Ce mi-a prisosit: spaţiul gol, liniştea silită, protocoalele zilnice ale bolii-nebolii, neîncrederea, sentimentul că sunt pedepsită, că lumea s-a oprit, anticiparea sfârşitului, nostalgia prezentului, invizibilul, ceaţa. Proiectele amânate. Nu mai merg în Toscana să ţin atelierul de scriere dramatică, nu mai merg la Paris pentru lansarea romanului meu. Salon du Livre s-a suspendat. Festivalurile s-au suspendat şi ele, online. Rezidenţa de la Reactorul clujean - aproape în totalitate, online. Preselecţia pentru HOP, tot online: actori care mimează prezenţa, când prezenţa e condiţia fundamentală a teatrului. Nici măcar la Bucureşti nu mai merg la finala HOP, iar gala Observator Cultural se desfăşoară pe Facebook. Proiecte adaptate. Proiecte refuzate. Spirtul sanitar, dezinfectantele, detergenţii, hârtia igienică, măştile de toate felurile: artizanale, chirurgicale, artistic pictate, botniţe manufacturate, inventate. Reţetele de mâncăruri, eşecurile culinare, calendarul, internetul maniacal, lumea care defilează obositor, prin faţa unei vitrine virtuale. Nici la facultate nu mai merg. Mă aşez în scaun, atipic, dar nu pot ţine cursuri şezând, nu mă încarcă energia statică a fotoliului meu, corpul meu nu înţelege vorbitul cu ecranul plat al laptopului. Să-mi imaginez lumea, fiindcă n-o pot atinge. Sentimentul inutilităţii.

De care m-am salvat, scriind.
De care nu m-am salvat, scriind.

Un roman epuizat în librării şi care acum are o ediţie digitală. Un premiu important, care mi s-a dat fără emoţiile pentru care mă pregătisem. Călătoria nu s-a produs, întâlnirile au rămas la distanţă. Un moment marcat. Alt roman, pe care l-am scris în vara anului 2020 şi care va apărea anul acesta. La distanţă de douăzeci de ani de prima mea carte, apărută în 2001, pe hârtie. Pe care Răzvan Penescu a vrut s-o publice şi pe LiterNet, iar din acest motiv cartea există încă (nota LiterNet - volumul se poate descărca aici). De altfel, nici eu nu cred că mai am vreun exemplar. Au descărcat-o mult mai mulţi cititori decât cei care au cumpărat-o din librării. Poate fi parcursă şi azi. După aproape douăzeci de ani, LiterNetul îi păstrează încă urmele, în biblioteca gratuită şi uriaşă, alături de paginile proaspete ale fiecărei zile, încă una din cele peste 7.000 de zile miraculoase. Îmi amintesc de întâlnirile cu Răzvanul juvenil, de aventura care părea atunci revista lui online. Credeam că e doar o întâmplare entuziastă, care se va epuiza în inconsistenţa vremurilor. Am greşit. [email protected]ăjitoare a fost prima mea carte publicată online, de-atunci au mai fost şi altele, iar LiterNetul a devenit, în timp, o bază de date formidabilă, de care mă servesc şi ca dascăl, de unde studenţii pot descărca gratuit scenarii, texte dramatice sau teoretice, pot citi, organizat şi îndelung, articole foarte bine scrise, opinii cu substanţă. LiterNet, o platformă a liberei exprimări, şi-a păstrat dinamismul, organicitatea şi actualitatea. Poate că e miraculos, dar miraculoase sunt, mai ales, generozitatea celor care lucrează şi colaborează la LiterNet. Credem că LiterNet-ul ni se cuvine, a devenit firesc, o constanţă în navigarea noastră - dar dacă într-o zi, un virus necunoscut, ucigător, ne-ar ataca certitudinile? S-a mai întâmplat. Calitatea, rezilienţa, substanţa LiterNet-ului - acestea nu s-au modificat, platforma a continuat şi continuă să fie actualizată constant, chiar în vremurile acestea, în care, pentru noi toţi, lumea s-a schimbat.

Ce s-a schimbat pentru mine: ritualul vieţii pe care o trăiam. Încerc să găsesc un nou ritual care să-mi ordoneze viaţa. Cel vechi, la care mă reîntorc reflex, e un drum înfundat, pe care apuc în virtutea traseelor cunoscute, dar care nu mai duc nicăieri. Cele noi nu sunt jalonate: un câmp necunoscut, în care te pierzi ca într-un labirint borgesian, încercând să păstrezi rămăşiţele unor ritmuri altă dată obişnuite. Iluzia că ne putem întoarce, măcar în parte, la ce-a fost. Întâmplările care nu mai vor să intre în matcă. Experienţa personală a unui adevăr general, banal: nu suntem stăpâni pe viaţa noastră, nu putem controla timpul. Uimirea acestei experienţe: recitesc Beckett cu alţi ochi, privesc din nou filmul lui mut, covârşitor, cu Buster Keaton şi îl înţeleg altfel. Acum.

Pentru câinele meu, care s-a născut în captivitate, prezenţa mea constantă e un cadou neaşteptat. Nu înţelege şi nu-i pasă de ce, se bucură că a devenit mai important în viaţa mea decât înainte, că plimbările sunt mai lungi şi mai dese, mângâierile şi joaca mai intense. Nu vrea să plece prea departe, iar când, atras de mirosuri şi sunete, uită de mine, se întoarce şi mă regăseşte acolo unde m-a lăsat. Se teme de abandon, mă caută peste tot, dă din coadă nebuneşte când revin după o ieşire scurtă.

Am văzut cum cresc florile în mica mea curte, cum trec norii peste tufişul de caprifoi, cum se ofilesc trandafirii pe care nu-i băgam în seamă. Erau pur şi simplu acolo, din când în când. Acum sunt acolo tot timpul. M-am împrietenit cu bondarul care-mi polenizează micul strat de căpşuni. Pun firimituri şi resturi de fructe într-un coşuleţ, pentru mierlele care mă vizitează. Se bat cu vrăbiile, mai ales un mierloi cu ciocul galben care-mi cântă dimineaţa. Mierla are grijă de doi pui, pe care-i învaţă să zboare. După o săptămână-două, deschid aripile. În septembrie, pleacă. Eu rămân cu mierloiul.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 5 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus