Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Borges şi Sábato în vara aceea


Orlando Barone

17.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orlando Barone
Dialoguri între Borges şi Sábato
Editura RAO, 2005


Prefaţă şi note de Orlando Barone



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Borges şi Sábato în vara aceea [1]


"Ei, şi cum se mai întoarce roata, Borges: pe cînd eram un băieţan, în anii ce acum ne par a ţine de un fel de vis, versurile domniei tale m-au ajutat să descopăr unele melancolice frumuseţi din Buenos Aires: ale bătrînelor străzi de cartier, ale grilajelor de fier forjat, ale rezervoarelor pentru apă de ploaie şi chiar ale modestei magii care se întrezăreşte pe înserat în cîte o băltoacă de la marginea oraşului.

Mai tîrziu, cînd te-am cunoscut personal, am ştiut să abordăm împreună, încă de la început, temele direct legate de Buenos Aires, avîndu-i drept pretext pe Schopenhauer sau pe Heraclit din Efes. Peste ani, ranchiunele politice ne-au despărţit; şi, aşa cum spune Aristotel, că lucrurile diferă tocmai prin ce au comun, am putea spune că pe oameni îi desparte, poate, tocmai ceea ce iubesc.

Iar acum, cînd ne-am îndepărtat unul de celălalt (ia te uită ce sînt lucrurile!), aş vrea să-ţi ofer aceste pagini care mi s-au năzărit despre tango. Şi tare mult mi-aş dori să nu-ţi fie neplăcute. Crede-mă".


Acest prolog, scris de Ernesto Sábato pentru cartea sa despre tango, apărută în 1962, i-a fost citit lui Jorge Luis Borges de către traducătoarea germană Anneliese von der Lippen, abia acum - doisprezece ani mai tîrziu.

Un trecut destul de îndepărtat îi unise, dacă nu în mod intim, cel puţin prin aceeaşi pasiune literară care se molipsise de haloul magic al revistei Sur [2] şi de taclalele nocturne din casa soţilor Silvina Ocampo [3] şi Adolfo Bioy Casares [4]. Astfel încît, pe 7 octombrie 1974, cînd, la căderea serii, s-au întîlnit din întîmplare pe unul din culoarele librăriei La ciudad din Galeria del Este şi, în calda ambianţă a prezentării unei cărţi, s-au apropiat, datorită cordialei intervenţii a librarului Luis Alfonso şi a unui grup de prieteni, pe Sábato şi pe Borges i-a surprins faptul că erau emoţionaţi: trecuseră douăzeci de ani de cînd se văzuseră pentru ultima oară. Buenos Aires îi despărţise.

Acolo şi atunci, un frumos şi ciudat exemplar din Don Quijote [5], pe care librarul li l-a arătat cu mîndrie, i-a incitat la comentarii pe lîngă rafturi; din nou, aşa cum făcuseră şi în trecut, au admirat şi comentat cordial norocitele şi nenorocitele aventuri ale lui Don Quijote şi Sancho Panza. Borges era pe punctul de a-şi schimba părerea despre Cervantes, şi acum viziunea lui i se părea lui Sábato mai corectă decît cea anterioară. Iar Borges i-a mulţumit pentru prefaţa pe care deja i-o citise prietena lui.

Această aparentă banalitate - dovada că aceşti doi scriitori, pe care îi admir din pricini diferite şi chiar antagonice, putuseră dialoga afectuos - mi-a dat ideea de a-i provoca, convocîndu-i la o serie de dialoguri mai dense şi mai ample, care să poată deveni o carte. Cînd, cîteva zile mai tîrziu, i-am făcut această propunere lui Jorge Luis Borges, pe cînd şedeam faţă în faţă într-un colţişor de la mezaninul librăriei, mi-am dat imediat seama ce soi de ceremonii îl deranjau: "Nu-mi spune domnule", mi-a cerut amabil, pentru ca discursul să-mi fie lipsit de pompă. "Spune-mi pur şi simplu Borges", şi, de bună voie, fără ezitare, mi-a şi aprobat ideea. Cînd i-am cerut să-mi sugereze numele unui intelectual de încredere cu care să-mi împart rolul în aceste întîlniri, mi-a spus ironic: "Nu-i nevoie: cred orbeşte în domnia ta", subliniind maliţios şi sigur de efect cuvîntul "orbeşte".

Pe Sábato l-am convins, pe cînd stăteam la o masă din barul El Dandy, cu argumente mai mult ca sigur excesive, dar pe care mi le-a trecut cu vederea, pentru a nu-mi descalifica fervoarea: i-am spus că în Argentina nu existau volume de convorbiri între două persoane de acelaşi rang sau valoare, care diferă substanţial de atît de răspînditele cărţi de interviuri sau sondaje, realizate de un jurnalist sau un scriitor tînăr cu altul, mai în vîrstă sau consacrat.

Am înţeles că întîlnirea lui cu Borges, după atîţia ani, îl emoţionase: "Bine", mi-a răspuns. "Încearcă să aranjezi întîlnirile sîmbăta. Presupun, desigur, că eu sînt cel care va trebui să călătorească de la Santos Lugares". Mi-am amintit că, pe timpuri, Borges fusese de două sau trei ori, împreună cu pictorul Xul Solar, în apartamentul său din strada Tagle, dar că niciodată nu-l vizitase în locuinţa lui de la marginea oraşului.

Astfel, fără nazuri şi poze, cei doi au acceptat, fără a-mi pomeni nimic de bani. Nu erau prieteni, nici nu se mîndreau că ar fi fost, dar exista un tainic motiv care-mi oferea modestul, dar specialul destin de balama sau de Celestină [6] literară între cei doi.

M-am întrebat de ce, oare, nu au fost transcrise într-o carte convorbirile dintre José Hernández [7] şi Sarmiento [8]; Martínez Estrada [9] şi Eduardo Mallea [10]; Alfonsina Storni [11] şi Victoria Ocampo [12]; Roberto Arlt [13] şi Marechal [14]; Cortázar şi Bioy Casares; sau chiar dintre Lugones [15] şi Borges pe cînd era tînăr. Dar pampa din sud a fost întotdeauna mai puţin înclinată spre dialogul intelectual decît spre tăcerea care îi desparte pe adversarii care nu se înţeleg. Un singur lucru a rămas clar ca regulă de joc: nu aveau să fie atinse chestiunile "peronism-antiperonism" [16], nici actualitatea politică. "Pentru că oamenii vorbesc mult despre aceste lucruri", a spus Borges, sugerînd excluderea doar a acestui subiect. Cînd i-a auzit dorinţa, Sábato a acceptat suspicios: "Bine", a zis. "Deşi politica obişnuieşte să intre pe fereastră sau printr-o crăpătură chiar cînd ţi-e lumea mai dragă".

Fără îndoială, acest punct al acordului nu presupunea nici dispreţuirea, nici ignorarea realităţii cotidiene: abia trecuseră trei luni de la moartea preşedintelui Perón, care lăsase în urmă o fantomă şi haosul; chiar în acele zile - după prima jumătate a lui octombrie 1974 - los guerrilleros exhumau din cimitirul La Recoleta sicriul în care se aflau rămăşiţele pămînteşti ale generalului Aramburu [17], încercînd să şantajeze Guvernul pentru a-l determina să aducă în ţară cadavrul îmbălsămat şi itinerant al Evitei [18], care se afla încă în Spania. Printre altele, apăreau în tot dramatismul lor două recente asasinate: al intelectualului Silvio Frondizi şi al generalului chilian Prats. Vuietul sirenelor ameninţa să pună laba pe inima nopţilor. Dar cu încăpăţînarea păianjenului care, într-un teribil onanism, îşi ţese pînza în mijlocul lumii lucrurilor din jur, şi eu mi-am ţesut-o pe a mea, apropiindu-mă de ei pe căi depărtate. Astfel, s-a hotărît ca întîlnirea să aibă forma colocvială a taclalelor; am hotărît că în dialogurile care aveau să se lege între ele din mers şi spontan, aşa cum se obişnuieşte între prieteni, se va putea vorbi de Dumnezeu, de iubire, şi că imediat după se va putea spune şi o glumă. Borges a ales editura - Emecé [19] - unde să publicăm cartea; ordinea numelor pe copertă nu a presupus nici o concurenţă de afiş: Sábato a sugerat să fie numit imediat după Borges, iar acesta a acceptat cavalereşte, "pentru că sună mai bine..." , a spus, marcînd, ca probă de sunet, ritmul titlului, "... să pronunţi mai întîi cel mai scurt nume de familie". Cuvîntul "dialoguri" s-a impus prin alegerea sa concomitentă de către ambii protagonişti. Au fost eliminate alte opţiuni: "discuţii", "convorbiri" şi "întîlniri". S-a glumit în legătură cu faptul că a plagia, după mai bine de două mii de ani, un titlu dat de Platon era mai puţin nedemn decît a căuta o originalitate nepotrivită.

Dimineaţa în care mi-am pus semnătura pe contract, sub aceea a celor doi mari, a fost cu adevărat emoţionantă. Şi chiar de atunci am fost conştient de neputinţa mea de a face ca două fluvii paralele să se verse în acelaşi timp şi acelaşi loc. Întrunirile de două sau trei ore au fost săptămînale de la începutul verii [20] pînă în martie 1975. La sfîrşitul celei din urmă, cînd i-am comunicat că exista deja suficient material şi că trebuia să încep anevoioasa muncă de scoatere a cuvintelor, consultare cu fiecare dintre ei şi, apoi, structurare a textului, Borges a părut trist, ca şi cum îl frustram de o distracţie cu care se obişnuise. "Cum se poate? Atît de repede?", s-a văitat. Iar Sábato, îmbrăţişîndu-l de rămas bun în poarta casei lui Borges, a glumit: "Odată şi odată tot trebuia să se termine! Dacă vom continua să glumim, aceasta va fi cartea eternă!"

La începutul acestei întîmplări, Borges are şaptezeci şi cinci de ani; Sábato şaizeci şi trei: eu treizeci şi cinci. Evenimentul are loc în vara 1974/1975. Din vechiul apartament al pictoriţei uruguayene Renée Noetinger (prietenă a amîndurora) din strada Maipú [21], unde au avut loc cele mai multe dintre întîlniri, mai pot salva cîteva imagini: la drepta mea, palid, cu mîinile sprijinite în baston, pe cînd misterul privirilor îi hoinăreşte prin întuneric: Borges. La stînga mea, cu gesturi neliniştite şi ochii mereu la pîndă: Sábato.

În clădirea vecină, îşi poartă cei aproape o sută de ani mama doña Leonor Acevedo de Borges care, în stare de prostraţie, avea să moară nu multe luni după aceea, în timpul iernii [22]. Sábato a asistat la funeralii, în cimitirul La Recoleta, stînd alături de sicriul mamei lui Borges, unde cei doi s-au întîlnit, fără ştirea lor, pentru ultima oară [23].

Pe cînd scoteam cuvintele dialogurilor, am vizitat periodic casa fiecăruia dintre ei. Şi cu fiecare am studiat sau corectat sintaxa, cacofoniile şi chiar unele nume, mai ales străine, pe care defecţiunile de sunet ale reportofonului le făceau inaudibile.

Încă de cînd paginam textele, mi-am dat seama că Sábato şi Borges acţionau separat. Am împărtăşit şi respectat şi eu acest start mutual, atît de diferit de cordialitatea vioaie din lungile dialoguri. Cînd cartea a apărut, în septembrie 1976, ţara era deja alta; la fel ca şi societatea. Militarii răsturnaseră guvernul civil; pe timpul nopţii se instauraseră interdicţii de circulaţie; literatura trebuia să înceapă să supravieţuiască, după ce existenţa îi fusese amînată de hiperrealismul armelor, interdicţiile politice şi cenzura intelectuală.

Aceasta era ambianţa. Primele ediţii ale volumului s-au epuizat în doar cîteva luni; nici unul dintre cei doi protagonişti n-a mai întrebat nimic de celălalt; timpul şi-a ţesut necontenita urzeală de enigme. Şi au trebuit să treacă douăzeci de ani pentru ca acuma, în 1996, cartea să fie reeditată.

Între timp, viaţa a mers înainte. În 1981, tînărul librar Luis Alfonso, care păstra, ca pe o amintire, caseta cu înregistrarea primului dintre aceste Dialoguri, se sinucide, aruncîndu-se în gol de pe acoperişul unui edificiu din Cartierul Once. Cîţiva ani după aceea, moare în Uruguay traducătoarea Anneliese von der Lippen, care a lăsat nenumărate amintiri epistolare despre ambii scriitori, cu emoţionante anecdote despre rolul diplomatic pe care ea însăşi l-a jucat în timpul elaborării acestei cărţi, care îi datorează nespus de multe. La 14 iunie 1986, Borges moare la Geneva. Anul trecut, a murit într-un tragic accident Jorge Sábato, fiul cel mare al lui Ernesto şi unul dintre primii cititori ai acestei cărţi, lăsîndu-şi tatăl cufundat în durerea din care nimeni nu mai iese.

Au murit, desigur, vetustul reportofon General Electric şi motanul alb Beppo care, pe cînd era pisoi, a asistat, din braţele lui Borges, la ultimele corecturi ale părţilor care îi reveneau stăpînului; a decedat şi vechea maşină de scris Corona - pe care au fost scrise originalele textului. Nici eu nu mai sînt acelaşi: descopăr că, în notele introductive de la începutul întîlnirilor, sînt literar şi sentimental. Azi, poate, aş opta pentru o puternică cronică jurnalistică, deşi mi-ar părea rău să-mi temperez emoţia spontană.

Succesive mutări au stricat şi au şters multe din înregistrările realizate pe consola vechiului aparat de radio Antártida; cea mai mare parte a negativelor făcute de unicul fotograf, Norberto Yaverovski, ce a înregistrat intimitatea uneia dintre întîlniri, par de negăsit. Totuşi, arhiva Editurii Atlántida păstrează secvenţe captate în timpul primei ştiri de presă care a fost oferită de grupul nostru, pe cînd întîlnirile erau în curs.

Cine sînt eu, mă întreb, pentru a fi martorul de invidiat? Am încercat, pe drept cuvînt, să-mi estompez prezenţa, pentru a nu dezamăgi aşteptările cititorului: speranţa lui de a putea să se întîlnească numai şi numai cu cei doi protagonişti. Şi cred că am reuşit acest lucru, fără să mă simt exclus.

Cu foarte puţin timp în urmă am vizitat-o pe Renée Noetinger. Am revenit în sufrageria unde ne întîlneam, unde totul e neschimbat: masa, mobila englezească, argintăria clasică, ordinea scaunelor cu spătar înalt, tablourile, penumbra naturală în care obişnuiam să trăncănim, pentru a alina căldura verii. Stăpîna casei mi-a amintit un obicei: "Dintr-una din aceste cupe de cristal", mi-a spus, "bea apă Borges, şi dintr-unul din acele pahare de cristal bea whisky Sábato. Şi acest ritual nu era niciodată încălcat". M-am simţit deodată emoţionat de prezenţa în salon a unui tînăr musafir: nepotul stăpînei casei, pe atunci copil, era acum un adevărat bărbat.

Apartamentul de la etajul al şaselea al casei vecine, care aparţinuse familiei Borges, are noi proprietari. După cum am izbutit să spionez cu oarecare subtilitate, a fost transformat. Nu cred că se mai păstrează vreun rest din muşcata a cărei floare roşie exploda în jardiniera din balcon şi din care, o dată, Borges mi-a permis să tai un souvenir; poate drept mulţumire pentru că, într-o seară ploioasă, l-am ajutat să-şi facă ordine în bibliotecă.

Nu mai există nici tradiţionala cofetărie Saint James din strada Córdoba, unde am ratat, din pricina nepotrivirii orare, prima întîlnire. Nu-mi amintesc numele blues-ului pe care, înainte de a muri, Ulyses Petit de Murat mi-a recomandat să i-l dau spre ascultare lui Borges, pentru că el i-l cîntase prima oară. N-a mai rămas decît spuza atîtor dialoguri improvizate, pe care am reuşit să le susţinem pe aleea din strada Maipú, la numărul nouă sute, unde pasiunea prelungea întîlnirile.

Rămîn nemurirea lui Borges, Sábato care, la optzeci şi cinci de ani, creşte în propria-i legendă, cu marca de neşters a lui Niciodată, şi mărturia mea. Şi rămîne, pentru toţi, această carte irepetabilă.

(Orlando Barone, Buenos Aires, Toamna anului 1996)





Note:
1. Prefaţă la ediţia din 1996, după care s-a efectuat această traducere.
2. Revista literară "Sur", pe care a fondat-o la Buenos Aires Victoria Ocampo, a influenţat substanţial dezvoltarea gustului pentru literatură în America de Sud. În paginile ei au publicat ficţiune, critică literară şi eseuri o serie de scriitori hispanoamericani, americani şi europeni, printre care Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares, Silvina Ocampo, José Bianco, Guillermo de la Torre, Ernesto Sábato.
3. Scriitoarea şi pictoriţa argentiniană Silvina Ocampo (1906-1993) a fost o colaboratoare activă a revistei Sur, prietenă cu Borges şi soţia lui Bioy Casares; cu acesta din urmă a scris, în colaborare, volumul Los que aman odian (Cei care iubesc urăsc, 1946). Sînt binecunoscute volumele sale de povestiri La furia y otros cuentos (Furia şi alte povestiri, 1959), Las invitadas (Invitatele, 1961), Y así sucesivamente ({i aşa mereu, 1987) şi Cornelia frente al espejo (Cornelia în faţa oglinzii, 1988).
4. Scriitorul argentinian Adolfo Bioy Casares (1914-1998) a abordat, încă de tînăr, teme fantastice şi poliţiste. În 1932, îl cunoşte pe Borges, cu care a publicat, în colaborare, numeroase volume. Principalele lui lucrări (dintre care unele traduse şi în limba romînă) sînt romanele La invención de Morel (Invenţia lui Morel, 1940), Plan de evasión (Plan de evadare, 1945), Diario de la guerra del cerdo (Jurnal din războiul porcului, 1969) şi La aventura de un fotógrafo en La Plata (Aventura unui fotograf în La Plata, 1985), ca şi volumele de povestiri La trama celeste (Trama celestă, 1948), Historia prodigiosa (Istorie minunată, 1961), Historias desaforadas (Istorii colosale, 1986) şi La muñeca rusa (Păpuşa rusească, 1991). In 1990 a primit premiul Miguel de Cervantes.
5. În această lucrare, traducătoarea a transcris "Don Quijote" cu litere cursive, pentru a marca numele romanului lui Cervantes (desigur, în cazul în care textul apare scris cu cursive, situaţia se inversează), şi cu litere drepte, pentru a marca numele Cavalerului din La Mancha.
6. Dialogul dramatic La Celestina (Comedia sau Tragicomedia de Calisto y Melibea), de Fernando de Rojas (1499), una dintre operele fundamentale ale literaturii spaniole, evocă iubirea unui tînăr bogat, chipeş şi cult, Calisto, pentru Melibea, o tînără de aceeaşi condiţie, sub oblăduirea bătrînei codoaşe Celestina (al cărei nume a devenit sinonim cu "codoaşă").
7. Scriitorul argentinian José Hernández (1834-1886), autor al poemului epic El gaucho Martín Fierro (1872), urmat de La vuelta de Martín Fierro (Întoarcerea lui Martin Fierro, 1879), este considerat drept marele poet naţional.
8. Scriitorul Domingo Faustino Sarmiento (1811-1888), fost preşedinte al Argentinei (1868-1874), a scris romanele Facundo (considerat capodopera sa) şi Civilización y barbarie. A călătorit în Europa, unde i-a cunoscut pe Honoré de Balzac şi George Sand. Proza viguroasă şi analiza ascuţită a societăţii americane a epocii în care a trăit l-au consacrat ca pe unul dintre precursorii marelui roman latinoamerican.
9. Scriitorul argentinian Ezéquiel Martínez Estrada (1885-1964) a strălucit, cu toată înclinaţia spre poezie: Argentina (1927), Coplas de ciego (Versurile orbului, 1959), mai ales prin eseistică: Radiografía de la pampa (Radiografia pampei, 1933), publicată şi în Romînia, Muerte y transfiguración de Martín Fierro (Moartea şi transfigurarea lui Martin Fierro, 1948) şi Análisis funcional de la cultura (Analiza funcţională a culturii, 1960). A analizat implacabil caracteristicile naţionale în volumul La cabeza de Goliat (Capul lui Goliat).
10. Scriitorul argentinian Eduardo Mallea (1903-1982) a participat la principalele mişcări literare din ţară, reunite în jurul revistelor Martín Fierro (1916) şi Sur (1931). Printre cele mai reprezentative opere amintim monologul Historia de una pasión argentina (Istoria unei pasiuni argentiniene, 1937) şi romanele Fiesta en noviembre (Petrecere în noiembrie, 1938), Todo verdor perecerá (Toată verdeaţa va pieri, 1941), Las águilas (Vulturii, 1943) şi La red (Reţeaua, 1968). A fost unul dintre adepţii revistei Sur şi, timp de un sfert de secol, a condus suplimentul literar al marelui ziar La Nación din Buenos Aires.
11. În opera poetei argentiniene Alfonsina Storni (1892-1938) se observă influenţa modernismului tîrziu: La inquietud y el rosal (Neliniştea şi trandafirul, 1916), Irremediablemente (Iremediabil, 1919), Ocre (Ocru, 1925) etc. A scris şi piese de teatru.
12. Scriitoarea argentiniană Victoria Ocampo (1891-1979), sora Silvinei Ocampo, este fondatoarea revistei Sur şi a editurii cu acelaşi nume, a făcut cunoscute în Argentina curentele europene de avangardă şi a scris o vastă operă de critică şi istorie literară. Printre cele mai reuşite scrieri ale ei se numără cele şapte volume de Testimonios (Mărturii, 1933-1977).
13. Scriitorul argentinian Roberto Arlt (1900-1942) a scris în special romane, proză scurtă şi piese de teatru. A depăşit temele şi sărăcia imaginativă a literaturii sociale, pentru a se adînci în profundele clarobscururi descoperite de expresioniştii germani.
14. Scriitorul argentinian Leopoldo Marechal (1900-1970) a fost legat de mişcările literare din jurul revistelor Martín Fierro şi Proa. A debutat cu poezii ultraiste, apoi s-a apropiat de poezia barocă spaniolă, pentru a aborda, spre sfîrşit, realitatea naţională. A scris şi romane: Adán Buenosayres (1948), El banquete de Severo Arcángelo (Banchetul lui Severo Arcángelo, 1965).
15. Scriitorul Leopoldo Lugones (1874-1938) a fost una dintre figurile cele mai importante ale literaturii argentiniene. În opera sa se observă succesiunea curentelor care au dus de la modernism la primele avangarde ale secolului XX. Din etapa modernistă fac parte volumele de poeme Las montañas de oro (Munţii de aur, 1897) şi Los crepúsculos del jardín (Înserările din grădină, 1905), volumele de proză narativă La guerra gaucha (Războiul gaucho, 1905), Las fuerzas extrañas (Forţe ciudate, 1906), Historia de Sarmiento (Istoria lui Sarmiento, 1911) şi El payador (1916). Volumul de poeme Lunario sentimental (Lunar sentimental, 1909) e considerat capodopera sa.
16. Peronismul este doctrina politică elaborată de Juan Domingo Perón (1895-1974), militar şi om politic argentinian, adept al fascismului european. A fost succesiv ministru al muncii (promulgînd legi sociale care i-au permis să se apropie de clasa muncitoare), ministru de război, vicepreşedinte (funcţii în care a promovat democratizarea internă şi neutralitatea internaţională), preşedinte al Republicii între 1946-1951 şi 1973-1974.
17. Generalul şi omul politic argentinian Pedro Eugenio Aramburu (1903-1970) a intervenit, ca şef al Statului Major al Armatei, în favoarea debarcării lui J.D.Perón (1955), după care a ocupat funcţia de preşedinte interimar al Republicii (1955-1958). În 1970 a fost răpit de Montoneros, grupare de guerrilleros (partizani) peronistă de stînga, şi asasinat.
18. Actriţă şi om politic argentinian, María Eva Duarte de Perón (1919-1952) organizează în 1945, cînd soţul său, generalul J.D. Perón, este arestat şi exilat pe insula Martín García, mişcarea muncitorească a celor lipsiţi şi de cămaşă (descamisados), care obligă guvernul să-l pună pe acesta în libertate. În timpul preşedinţiei lui Perón, a fost secretar de stat la Ministerul Muncii şi organizează Fundaţia de Ajutor Social, unde desfăşoară importante activităţi în beneficiul claselor de jos, fapt care-i atrage adeziunea clasei muncitoare şi duşmănia oligarhiei. În 1951, Confederaţia Generală a Muncii o sprijină să candideze la funcţia de vicepreşedinte, dar ea renunţă, din cauza opoziţiei forţelor armate şi a unui cancer care evolua rapid. Carisma şi forţa ei politică au strălucit în aripa cea mai progresistă a peronismului. Moare bolnavă, în Spania, de unde trupul său este adus abia peste ani în Argentina.
19. Importantă editură din Buenos Aires, care a publicat, printre altele, operele lui Borges, şi această carte de dialoguri.
20. În Argentina, ţară din emisfera sudică, vara calendaristică începe la 1 decembrie.
21. Strada pe care, la epoca aceea, locuiau chiar Borges şi mama sa.
22. A se vedea nota 21.
23. Borges avea să moară la 14 iunie 1986, în Elveţia.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer