Cronici încrucişate - Băgău de Ioana Bradea

Băgău, romanul de debut al Ioanei Bradea, este Vocea umană în epoca 89.89.89... Nu ştiu dacă Bradea a citit monologul dramatic al lui Cocteau, probabil că nu (cine mai citeşte, astăzi, Cocteau?!), dar asemănările sînt destule: tot o femeie părăsită de iubit (aici, ea se numeşte Andreea), tot un telefon (aici, chiar mai multe!), tot o lungă mărturisire a bucuriilor şi necazurilor trăite împreună, tot o Voce... Deosebirile, ce-i drept, sînt, şi ele, destule: Andreea lucrează, pe bune, la o linie erotică, dialoghează nu cu ex-ul ei (un tip pe nume Marius), ci cu nenumăraţii Gigei, Ionei, Costei şi alţi "ei" (care au nevoie de-o "rezolvare" scurtă: minutele costă!) şi - în fine - convorbirile ei (cartea de faţă, 277 pagini, Editura EST) ţin o săptămînă: de "Vineri seara" pînă "Joi" (capitolele sînt chiar zilele respective). Dacă a "inventat" ceva, Bradea pare să fi inventat oralul; nu "literatura orală" (asta era inventată de mult), nici, evident, "sexul oral" (şi acesta, de cînd lumea...), ci "oralul" ca decor, motor, narator al ficţiunii. Vocea ei (omniprezentă, chiar şi atunci cînd se intersectează - & intersexează - cu vocile colegelor şi clienţilor) este cartea însăşi: Bradea reuşeşte un adevărat tur de forţă (orală) vorbind nonstop, comentîndbîrfindînjurîndregulîndblestemîndpoematizînd fără primejdia pierderii Vocii, într-un delir care nu răguşeşte o clipă - dimpotrivă: care pare să se regenereze vorbind în continuare! De la prima frază a cărţii (care, din păcate, nu poate fi citată decît punînd o bulină roşie pe ultimul cuvînt: "sînt o doamnă, ce p*** mea") şi pînă la ultima (care, de lungă ce este, nu poate fi citată decît trunchiat: "... bună seara iubitule, tu cine dracu' eşti că eu, una, sînt Andreea"), "Andreea" Bradea trece prin munci & zile ca-ntr-un orgasm în serie făcut din litere, silabe, cuvinte, fraze şi paragrafe (ne)potrivite... (Nepotrivite cu o doamnă, ce **** ei!) Dialogurile purtate cu diverşii clienţi sînt absolut îndoitoare (de rîs) - o microantologie de "orale" care dau sexului ce-i al sexului şi Dumnezeu-Textului, tot restul...!

Radu Cosaşu (care mi-a împrumutat Băgău-l cu entuziasm) scria în Dilema Veche că finalul nu l-a satisfăcut. Nici pe mine - cu precizarea că, în cazul meu, finalul a-nceput încă de pe la pagina 203-204... Ioana Bradea (n. 1975 la Bistriţa) are, indiscutabil, talent; îi mai rămîne să renunţe la afectările filologicale, la lamentările personale şi la zgura "autoficţiunii" pentru a reuşi să treacă, într-adevăr şi convingător, de la "oral" la "scris". Deocamdată, Băgău-l ei are o hibă majoră - ca să vorbesc ca-n carte: intră iute (în subiect), dar iese (îl termină) prea tîrziu...

(preluare din Elle, 2004)




De ce tinerii de azi scriu numai despre sex, droguri şi alcool? Poate e un semn de imaturitate (oportunism) a unor debutanţi care, ca sa se urce pe val, trebuie să-i înveţe forma şi să-i sporească (suporte) furia. Dar de unde a pornit valul? Poate că aşa-i moda în ţara franţujilor, iar noi ne raliem, iarăşi, formelor fără fond. Sau poate că, vorba unui tînăr cronicar, mentalitatea Bukowski se filtrează prin cultura hip-hop.


Aceiaşi tineri, alte înjurături

Un argument în sprijinul teoriei imaturităţii e faptul că, pînă anul trecut, mă întrebam: oare de ce tinerii regizori români fac filme numai despre prostituţie, mizeria din România (din spitale, şcoli, ghetouri), mafioţi de cartier, copii abandonaţi şi/sau bolnavi de HIV? Probabil că o parte de vină o au şi occidentalii care vor să vadă numai această latură, ultra-mediatizată, a României în timp ce noi ne complacem, asemenea unei republici bananiere, în situaţia de furnizori de mărfuri exotice: maimuţe şi curmale. Cînd au apărut excelentele Apartamentul (Constantin Popescu) sau Un cartuş de kent şi un pachet de cafea (Cristi Puiu), mi-am zis, entuziasmat: iată că se pot cîştiga distincţii şi cu un film despre cum se duce găleata de gunoi. Cunoscătorii mi-ar reproşa: cele două scurt-metraje sînt gaguri, excepţii în peisajul general şi chiar în filmografia regizorilor. Moartea domnului Lăzărescu, al lui Cristi Puiu, care a fost premiat anul acesta la Cannes, demonstrează că mizeria din spitalele româneşti e în continuare unul dintre subiectele favorite ale străinilor. Iar în ceea ce priveşte lung-metrajele, nici o şansă: după Italiencele (Napoleon Helmis) sau Milionari de week-end (Cătălin Saizescu), mi-e frică să mai merg la un film românesc!

Dar... excepţiile nu sînt, poate, semnul primăverii ci al unui "al doilea val". Care urmează să exploateze şi "dimineţile unor băieţi cuminţi", nu aşa de extravertiţi şi de speciali(şti) în nonconformismul conformist, şi subiectele normalităţii, de la găleata de gunoi a lui nea Ion la "curtea interioară" a unui profesor banal, coborît din romanele lui David Lodge, de pildă. Mă refer atît la filmele cît şi la romanele contemporane, căci, aşa cum e şi firesc, cele două arte merg, tematic, braţ la braţ. N-ar strica, poate, să mai vedem, la capitolul literatură tînără, experimente în domeniul ficţiunii detaşată de "eu" şi al construcţiilor de lumi autonome, precum Fairia a lui Radu Pavel Gheo. E timpul ca noua proză, care şi-a construit fundaţia şi parterul, să urce acum la etaj. Oglinda şi trompeta sînt instrumente uşor de mînuit şi ideale pentru a atrage atenţia. Cei care vor progresa în ciclul următor (să nu uităm, totuşi, că majoritatea covîrşitoare a scriitorilor tineri sînt, încă, debutanţi!) vor întoarce oglinda spre publicul lor, o vor aşeza, probabil, într-un mecanism mai sofisticat, învăţînd să arate numai ceea ce trebuie (ce vor ei!), şi vor lua lecţii de pian. Altfel, valul se va sparge fără prea mult tam-tam, iar spectatorii dau, de pe acum, semne de plictiseală.


Ce vrăjeli mai scriu fetele

Ioana Bradea e una dintre foarte puţinele tinere scriitoare care ştiu să cînte, de la bun început, la pian. Formula ei literară e la ani-lumină depărtare de Fişa de înregistrare (Ioana Baetica) sau de Vară în Siam (Claudia Golea), amintind de sud-americani, de Cărtărescu şi de ceea ce ar fi putut deveni fracturiştii, ca discipoli ai celui din urmă. Şi pe băieţi îi întrece fără efort: Ionuţ Chiva sau Dan Ţăranu, de pildă, n-au decît să-şi roadă unghiile şi să mai exerseze la perete. Ce are în plus Ioana Bradea? Talent literar cu carul, ştiinţa construcţiei unui text, plăcerea de a se juca şi de a atrage cititorul şi conştiinţa literaturii ca artefact. Nu e de ajuns să deschidem robinetul şi să lăsăm să curgă scenele tari, invectivele, partidele de sex cum ne vine la îndemînă: arta înseamnă, chiar în postmodernism (şi mai ales!), construcţie, tehnică, plan. Iar subiectul, pînă la urmă, nu contează - importantă e realizarea estetică, rezistenţa textului la un examen literar.

Întîmplător şi nu chiar, Ioana Bradea scrie tot despre sex, duritatea vieţii şi aria de acoperire a înjurăturilor limbii române. Scenele "tari" ţin însă de erotism (nu de pornografie!), iar originalitatea lor constă în faptul că actul acuplării nu e descris niciodată ad literam. Mereu există un cuvînt jucăuş care aruncă pornografia în aer la momentul oportun, o plapumă de fantezie copilăroasă care cade în capul participanţilor cînd scena devine "hard", un macaz care deviază, fără să te prinzi, trenul imaginaţiei înfierbîntate pe o şină auxiliară: "deja se plimbă Marius cu palmele peste stomacul meu şi înapoi peste sîni şi umeri, huai de capul meu, toată tremur, de sus pînă jos ca un drapel cînd îşi strecoară el buzele între picioare şi cu buzele îmi umezeşte urechea - iubito, nu te opri, spune mai departe că-mi place! ia povesteşte-mi cu cine-ai mai vorbit (...)". De multe ori, gesturile sau conversaţiile erotice devin pretext pentru reverii suprarealiste: "poate o foarfecă în timpul mersului în miezul zilei dacă te întorci brusc să surprinzi chiar în spatele tău un fir subţire de ligament albicios sau roşiatic (depinde de temperament) care porneşte fix dintre picioarele mele, o fi clitorisul, dracu' ştie, o fi el însuşi în carne şi oase ăsta care se înalţă gelatinos, foşnitor ca un şarpe, se curbează frumos de-a lungul feselor şi o ia de nebun tot înainte (...)".


Secretul formulei care nu plictiseşte

De altfel, mecanismul de funcţionare al cărţii e unul cărtărescian: întîlnirea întîmplătoare cu obiectele sau cu personajele acestei lumi (în cazul romanului Băgău, sexul e un astfel de obiect-personaj) duc la reverii, la construcţii fabuloase şi la expediţii onirice de explorare a psihicului uman. Ioana Bradea e, asemenea guru-ului generaţiei '80, un Otto Lidenbrock (celebrul personaj al lui Jules Verne) care călătoreşte nu spre centrul pămîntului, ci spre nucleul fierbinte a minţii umane. Iar sexul femeii e poarta de intrare: "adînc în pizda mea s-a ascuns încă de ieri tot universul şi toate problemele lor psihomotorii în meduza în care mai şi amorţeşti uneori, drag cetăţean al străfulgerării, în fisura în care amorţesc şi eu ca şi cum aş dormi pe mine, răcoroasă pizdă friguroasă încă o dată surpată în leşin de plăceri (...)". În rest, autoarea colecţionează ciudăţenii şi, mai ales, ciudaţi - retardaţi, perveşi, schizofrenici. Are, asemenea colegilor ei de generaţie, o pasiune pentru marginali şi pentru declasaţi şi nu se sfieşte să înfigă, cu sadism, în insectar toate tipurile de rataţi pe care societatea noastră le-a produs în ultimii ani, de la manelişti şi băieţaşi de cartier analfabeţi, frustraţi, violenţi şi isterici la muncitori nefericiţi şi alcoolici şi la adolescenţi demenţi, care plănuiesc să-şi omoare părinţii. Femeile nu sînt nici ele mai presus şi-şi merită partenerii, fiind croite după chipul şi asemănarea lor. Această menajerie nu e una exagerată, nici în număr, nici în grosimea tuşelor. E de ajuns o descindere în şcolile şi liceele patriei pentru a vedea cîţi adolescenţi scriu: "În prima m-ia scrisorică pe care ţio dăruiesc ţie, iubito (...)". Iar personajele sînt credibile, nu numai prin specificul de limbaj, dar şi prin concepţia simplificată şi naivă asupra vieţii, prin greşeli de logică, contradicţii şi zvîrcoliri apocaliptice ale subconştientului lor întunecat. De la Ha¹ek n-am mai văzut aşa nebuni convingători! Efectul de autenticitate e spectaculos, iar Ioana Bradea merită (încă) o bilă albă la capitolul documentare pentru scrierea primului său roman.

Textul Ioanei Bradea pare un îndelung poem şi, la un moment dat, există pagini care deviază şi împrumută forma poeziei. În realitate, acele zone ale romanului sînt poeme strecurate, asemenea personajelor "de colecţie", a dizertaţiilor despre limbă şi înjurăturile ei sau a reveriilor erotice, în magma unei fraze continue, fluide, care-i permite autoarei să se mişte fără nici o constrîngere şi să-şi momească cititorul, fără a-i pierde vreun moment interesul, prin labirintul gelatinos al textului. Montajul romanului urmează o logică afectivă, subtilă. Fragmentele de viaţă brută, filtrată prin vis, se aglomerează în şapte zile (o săptămînă la o linie erotică!), care se deosebesc una de cealaltă asemenea cioburilor de sticlă: prin culoare, formă şi transparenţă. O evoluţie epică lineară nu există, deoarece subconştientul suprarealist demontează puzzle-ul amintirilor şi-l rearanjează după bunul plac. Volumul are un minus evident: faptul că se întinde prea mult şi că foloseşte, în mod abuziv, acest mecanism permisiv pe care autoarea îl stăpîneşte cu naturaleţe. Cât despre sex, acesta nu e pilonul de susţinere al romanului, aşa că îmi pot imagina următorul roman al Ioanei Bradea care să se desprindă din cel de faţă, fără să-l reia în nici un fel. Iar despre colegii ei de generaţie, pe mulţi mi-i imaginez, deocamdată, ca autori ai unei singure cărţi.


(preluat din Observator Cultural, 2005)