Intro
În perioada 12 - 30 aprilie 2021, atelierele de autocunoaştere prin scris Eu x 3 (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei licee bucureştene: Liceul Teoretic "Ştefan Odobleja", Liceul Teoretic Bulgar "Hristo Botev" şi Liceul Teoretic Atlas.
Un grup de 30 de elevi din clasele a IX-a, a X-a şi a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică
Adolescenţii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.
Eu x 3 a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.
LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui tânăr participant la ateliere.
Ana Ssndafie (18 ani)
Autobiografia în 50 de cuvinte şi o minciună
Despre mine aş putea spune că sunt foarte drăguţă şi amabilă, atunci când vreau. Şi sunt foarte sensibilă, din păcate nu doar atunci când vreau. Despre modestie nu spun nimic, vă daţi voi seama. Ah, şi pe lângă astea, sunt haotică. Dacă mi-aţi vedea camera nu aţi crede, dar încercaţi să-mi citiţi mintea. Nici eu nu pot face asta, sunt prea multe gânduri acolo, aşa cum sunt şi acum prea multe cuvinte în mintea mea ca să mă încadrez în 50 de cuvinte (scuze pentru asta). Sincer, sunt complicată, la fel ca voi, la fel ca orice persoană. Şi, sincer, dacă aş avea un număr nelimitat de cuvinte ca să mă descriu, tot nu aş reuşi, pentru că nu mă cunosc atât de bine. Dar deocamdată v-am spus câteva lucruri despre mine, poate descoperiţi voi pe parcurs mai multe.
Mi-e frică
Am 16 ani şi mi-e foarte frică ca părinţii mei să rămână împreună.
Sunt în camera mea şi îmi fac bagajul, însă mama nu face acelaşi lucru. Priveşte în gol, tăcând şi e clar că ceva o nelinişteşte. Iar neliniştea ei îmi e transmisă în momentul în care ea spune:
- Tu chiar vrei să plecăm? Eşti sigură?
Nesiguranţa mă loveşte ca o palmă binemeritată, ca un bulgăre făcut din speranţe spulberate, iar plămânii mei parcă uită cum să respire şi refuză să mă asculte în timp ce panica şi teama se strecoară în mine. Sunt nesigură şi îmi e teamă, însă nu de nesiguranţa mea, pentru că sunt sigură că tot ce îmi doresc e să plec. Îmi e frică de nesiguranţa mamei, pentru că ea poate da oricând înapoi, trăgându-mă şi pe mine cu ea. Pentru că cel care i-a dat siguranţă mamei în ultimii 25 de ani este tatăl meu, astfel că se poate întoarce oricând la el, iar eu nu am niciun cuvânt de spus, deci rămân cu teama şi cu speranţa.
Pandemie. Eu.
Suntem în carantină. A noua zi de când am ieşit ultima dată din apartament. A noua zi în care mă trezesc şi mă uit pe fereastră la peisajul cândva animat de copiii vecinilor alergând, acum singurele mişcări fiind ale crengilor copacilor bătuţi de vânt. E trist, e foarte trist peisajul, e trist că am ajuns aşa şi îmi e frică că lumea nu va mai fi la fel. Stau aici minute în şir şi privesc în gol şi nu pot să nu mă întreb cât va dura perioada aceasta şi dacă vom fi bine, câte lucruri se vor schimba după ce toate astea se vor termina, nu pot să nu mă îngrijorez că îmi voi petrece adolescenţa mai mult închisă în casă decât ieşind cu prietenii. Nu ştiu cât timp stau nemişcată, dar îmi simt capul greu şi corpul mă înţeapă. Sunt amorţită. Trebuie să ies, trebuie să fac mişcare. Mă apuc să îmi scriu declaraţia şi pufnesc enervată şi amuzată la gândul că trebuie să comunic autorităţilor orice mişcare fac în afara casei. E totul aşa trist şi îngrijorător şi cel mai rău este că nu ştim când se va termina totul şi lumea va reveni la normal. Dar eu vreau să îmi menţin viaţa cât de normală pot. Dacă mai stau închisă în casă mult timp nu îmi va fi deloc bine. Deja simt că îmi bubuie capul. Ies din dormitor şi îmi pun tenişii în picioare, abia aştept să ies afară şi să alerg până ce abia îmi voi mai simţi picioarele. O anunţ pe mama că ies la alergat, îmi iau masca şi cheile şi ies pe uşă. Cobor pe scări, nu pentru a evita să întâlnesc alte persoane, ci doar pentru că vreau să îmi folosesc picioarele cât de mult pot, din moment ce în casă abia pot face câţiva paşi. Cobor scările în viteză şi dau buzna în aerul răcoros al dimineţii. Inspir. Expir. Mi-a fost dor de asta. Deodată sunt mai calmă şi mă simt mai normală. Încep să alerg.