Mi-e frică / Mă revolt

În perioada 12 - 30 aprilie 2021, atelierele de autocunoaştere prin scris Eu x 3 (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei licee bucureştene: Liceul Teoretic "Ştefan Odobleja", Liceul Teoretic Bulgar "Hristo Botev" şi Liceul Teoretic Atlas.

Un grup de 30 de elevi din clasele a IX-a, a X-a şi a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Adolescenţii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

Eu x 3 a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui tânăr participant la ateliere.

Niciodată nu am stat prea mult într-un loc. De fiecare dată când reuşeam să mă simt acasă trebuia să renunţ la tot şi să o iau de la capăt. Camera mea era întotdeauna simplă, pentru că ştiam că dacă mă ataşez de un loc, dacă îl fac să fie al meu, îmi va fi mai greu să mă despart.


Am 15 ani şi îmi e frică de a rămâne blocată şi de a fi izolată. Toată viaţa am stat închisă în casă, departe de lume, departe de ceilalţi copii, departe de orice fel de prietenie. Nu am ce face. Sunt neputincioasă. De fiecare dată când ceream să ies afară sau să mă duc la ziua unei prietene sau la ea acasă era întotdeauna un răspuns negativ care îmi punea moralul la pământ. Nu aveam voie să fac nimic şi nu am înţeles niciodată de ce. Nimeni nu a stat să îmi explice. Eu eram doar un copil mic şi neştiutor şi trebuia să accept tot ceea ce spun cei mai mari decât mine, pentru că ei sunt adulţi şi ştiu cel mai bine. Am ajuns să mă simt ca un prizonier în propria mea cameră, care visa la libertate, dar nu avea să o primească decât după ce i se termina sentinţa. În cazul meu, după ce împlinesc 18 ani. Totuşi eu nu am făcut niciodată nimic greşit. Acum că sunt îndeajuns de mare să iau propriile decizii, să am grijă de mine, îmi e teamă că voi fi nevoită să mă întorc la ceea ce era. Că voi fi închisă ca o prinţesă într-un turn şi că libertatea mea nou câştigată va fi pierdută.


Sunt în autobuz în drum spre o prietenă. Mă uit pe telefon la un video amuzant cu pisici. Totul e ca de obicei. Sunt liniştită şi îmi văd de treaba mea când cineva mă atinge pe picior. Ridic capul şi mă uit la bărbatul din faţa mea care pare să aibă în jur de 25 de ani.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Domnişoară, dar la ce vă uitaţi de zâmbiţi aşa?
- Huh? La un video cu pisici.
De ce mă întreabă oare? Sunt o străină şi nu e treaba lui la ce mă uit. Mă întreb ce vrea de la mine.
- Ia ziceţi-mi, domnişoară, vă plac pisicile?
Linişte. Nu am de gând să îi răspund.
- Domnişoară, vă plac pisicile?
Linişte.
- Domnişoară...
- Domnişoară!
- Da, îmi plac pisicile!
- Dar aveţi vreuna pe-acasă?
Linişte.
- Domnişoară! Aveţi pisici sau nu?
Linişte.
- Domnişoară, v-a mâncat pisica limba?
Vreau să mă lase în pace. Sper să mă lase în pace.
Tot ce vreau e să mă lase în pace.
- Câţi ani aveţi?
Oh, deci asta vrea. Arăt destul de matură pentru vârsta mea. Măcar mă întreabă ce vârstă am.
- Am 12 ani.
- Păreaţi mai mare, de 17, 18 ani. Dar nu contează. Vreţi să vă scot la un suc?
Îmi vine să vomit. Cum mă poate întreba aşa ceva? Nu a auzit partea în care am spus că am 12 ani? Tot corpul îmi tremură. Palmele îmi transpiră. Mă ridic în picioare.
- Cum îndrăzneşti să mă întrebi asta? Sunt doar un copil! Ai mai întrebat asta şi alţi copii?
Toţi ochii sunt pe mine. Tot autobuzul se uită la izbucnirea mea cu surprindere.
Autobuzul se opreşte. Mă dau jos de pe scaunul meu şi cobor repede. Nu mai contează că asta nu e staţia mea. Contează că sunt bine.