Intro
În perioada 12 - 30 aprilie 2021, atelierele de autocunoaştere prin scris Eu x 3 (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei licee bucureştene: Liceul Teoretic "Ştefan Odobleja", Liceul Teoretic Bulgar "Hristo Botev" şi Liceul Teoretic Atlas.
Un grup de 30 de elevi din clasele a IX-a, a X-a şi a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică
Adolescenţii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.
Eu x 3 a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.
LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui tânăr participant la ateliere.
Rebecca Butnăraşu (18 ani)
Autobiografia în 50 de cuvinte şi o minciună
Încep prin a spune că sunt o fire foarte sensibilă, sociabilă şi creativă. Îmi place foarte mult să citesc cărţi de dezvoltare personală. Mă fascinează oamenii, diversitatea lor şi modul în care gândesc în anumite situaţii. Îmi place să vorbesc deschis despre mine şi despre problemele mele, cerând opinia celor din jurul meu.
Mă revolt
Sunt revoltată când văd că există copii fără posibilităţi şi nu sunt ajutaţi. Am dat cu ochii de această problemă de la instalarea pandemiei. Cu toţii am fost nevoiţi să ne adaptăm noilor condiţii, şcoala online, nu tocmai uşoară pentru acei copii care nu au posibilitatea să-şi cumpere un dispozitiv de pe care să se poată conecta la ore. Şcoala online, din punctul meu de vedere, are un profund caracter discriminatoriu. În România sute de mii de copii trăiesc neavând acces la facilităţi precum internet, electricitate, căldură. Ministerul Educaţiei continuă să ignore total nevoia elevilor de acces la educaţia online ceea ce mă revoltă şi mă face să mă gândesc cu groază la ce este în sufletul acelor copii. Mă simt neputincioasă, dar totodată am speranţa că se va schimba ceva. Ajunsă la ţară, la bunica mea, am întâlnit mulţi copii fără telefoane. Am fost curioasă să aflu cum îşi fac orele. Mi-au spus că de multe ori nici nu intră la ore. Singurul telefon pe care îl au este al mamei lor, care de cele mai multe ori este plecată cu ziua prin sat, pentru a strânge ceva bani. M-am mâhnit de tot ceea ce mi-au spus, le-am promis că data viitoare când mă voi întoarce le voi da telefoanele mele vechi. Ar trebui să apreciem mult mai mult ceea ce avem...
Pandemie. Eu.
Stau în pat. Nici nu ştiu ce altceva aş putea face. Nu credeam că o să se ajungă în punctul ăsta. Iarna asta este una diferită. Copiii nu mai ies la colindat ca altădată. Merg spre poartă, totul este schimbat. Parcă nu mai recunosc strada pe care am copilărit. Niciodată nu a fost atât de goală ca acum. M-a cuprins un sentiment de dor. Îmi este dor sa ies să mă plimb, ceea ce înainte mi se părea un lucru firesc, plictisitor chiar uneori, dar abia acum realizez cât de mult însemna. Mă simt vulnerabilă şi copleşită atunci când citesc despre pandemie. Peste tot se vorbeşte numai despre asta. Am ajuns să am frici pe care nu ştiam că le am.
Acum două zile verişoara mamei a venit pe la noi. La un moment dat a început sa tuşească. M-am speriat.
Am început să mă îndepărtez de toată lumea, să mă închid în mine crezând că doar aşa pot scăpa de anxietate. Mă refugiez în cărţi. Încerc să intru în pielea personajului respectiv şi să mă ancorez într-o altă lume, încercând să uit de tot ceea ce se întâmplă de fapt. M-a ajutat. M-am desprins cu totul de lumea asta în care nu poţi face ceea ce îţi doreşti.
A fost totuşi un lucru bun în tot ce s-a întâmplat: am învăţat să apreciez mult mai mult lucrurile simple.