Super-puterea / Mă revolt / Scrisoare pentru mine (I)

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaştere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Generală 59, Şcoala Generală 307 şi Şcoala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Mă numesc Alexandra. Am 13 ani. Deşi am crescut, sufletul meu a rămas la fel, un suflet pur de copil. Adesea mă afund în lumea cărţilor. Cel mai mult îmi plac cărţile de ficţiune, pentru că, citindu-le, mă simt ca şi când aş călători în timp, pe tărâmuri noi şi neexplorate.


E dimineaţă. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 10, o nouă zi călduroasă de vară apare cu încredere. Soarele luminează blând lăsându-şi razele gingaşe să se strecoare printre perdelele mele. Sunt fericită, am dormit bine, într-un somn adânc împodobit cu vise frumoase. Brusc, telefonul îmi vibrează, primesc un mesaj de la prietena mea, Erika. Îmi spune că a răcit şi că se simte rău. Dintr-o dată, zâmbetul de pe faţă se ascunde şi mă întristez.

Mă dau jos din pat şi realizez că afară începe ploaia; pe cerul senin al dimineţii mele se adună nori spumoşi şi cenuşii din care încep sa cadă picături triste de ploaie.

DA! Asta e super-puterea mea. Pot schimba vremea, cu propriile emoţii!

Pornesc spre prietena mea cu gândul de a-i face o vizită şi a o înveseli. Stă la doar câteva străzi distanţă, nu am mult de mers. Gândul de a face o faptă bună îmi ridică moralul, iar printre norii ce devin acum albi, iese timid şi soarele. Mă îmbrac repede şi pornesc la drum. Ies în faţa blocului şi păşesc agale pe trotuarul care încă e umed de la picăturile de ploaie ce au făcut cunoştinţă cu pământul. Totul pare normal: frunzele copacilor dansează în bătaia lină a vântului, vecina îşi plimbă câinele Hotdog ca în fiecare dimineaţă, poştaşul încearcă din răsputeri să introducă scrisori în cutiile poştale, un grup de copiii mai mici se joacă cu mingea, iar câinele vecinei se apropie de mine şi dă vesel din coadă. Îl mângâi şi plec încercând să nu mă las furată de peisaj.

Apoi, deodată, mingea roşie a copiilor sare în mijlocul străzii; o maşină vine cu viteză din dreapta. O fetiţă cu două codiţe lungi fuge spre minge. Aş vrea să-i strig să nu se ducă, dar sunt speriată. Tunete şi fulgere intră în peisaj, fetiţa se sperie şi cade drept în faţa maşinii. Trebuie să fac ceva. Încerc să-mi adun toate gândurile ce umblau pe câmpii şi să mă concentrez. Trebuie să-mi înving teama. Super-puterea mea intră în acţiune. Fulgi mari şi pufoşi îşi fac apariţia rotindu-se pe cerul de unde îşi luaseră la revedere tunetele şi fulgerele. Pământul îngheaţă brusc, iar maşina alunecă în lateral la doar câţiva metri de fetiţă. Mă uit în jur şi îmi dau seama că nimeni nu a fost rănit, cu excepţia maşinii şi a gardului în care intrase. Se pare că super-puterea mea are funcţii noi, o pot controla dacă mă concentrez. Nu trebuie să-mi las emoţiile să mă înlănţuiască. Mă calmez şi totul revine la normal: acelaşi soare zâmbăreţ stă învelit în plapuma de nori pufoşi, deşi acesta nu are nevoie să fie învelit, doar îi este mereu cald, căci e Soarele.

Mă asigur din nou că toată lumea e bine şi mă îndrept spre Erika. Într-un final, am ajuns la ea şi am înveselit-o cu cel mai frumos curcubeu pe care îl văzuse vreodată.

Dacă ar fi să renunţ la super-puterea mea aş renunţa doar pentru a le oferi şi altora astfel de super-puteri. La ce sunt bune super-puterile dacă nu să le împarţi cu alţii?

Ajung înapoi acasă. Nu sunt obosită. Mă simt minunat, abia aştept să experimentez situaţii noi alături de puterile mele. Încerc să mă relaxez şi aprind televizorul. Toate programele Meteo au luat-o razna, fiecare difuzând imagini cu ninsoarea din mijlocul verii. La asta nu m-am gândit. Ar fi bine să nu mai produc ninsori momentan, doar ca să nu li se pară oamenilor ciudat şi doar ca să nu-şi schimbe garderoba în fiecare zi. Totuşi, rămân cu un gând ciudat în minte... Dacă vor observa ceilalţi că vremea se schimbă din cauza mea? Cum vor reacţiona?... Alung repede acest gând şi îmi las ideile să înoate în marea de gânduri din inima mea.


Am o zi grea, şapte ore la şcoală alături de profesori şi de lecţii. Într-un final ies de la ore. Ca să mă relaxez şi să mai uit de temele primite mai rămân câteva minute să joc volei cu colegii, pe noul teren de sport al şcolii. Copiii pleacă acasă, rând pe rând, iar curtea şcolii devine pustie. Îmi iau la revedere de la prietenii mei şi mă îndrept spre casă.

Ajung pe strada mea, în faţa blocului. Îmi deschid telefonul, mă uit la ceas, e ora şapte. Niciodată nu mai ajunsesem aşa târziu acasă. O fată trece în grabă pe lângă mine. Când îmi închid telefonul şi îmi îndrept privirea în faţă, văd că fata brunetă, cu două codiţe scurte până la umeri, era puţin mai mică decât mine. Probabil era în clasa a cincea, căci mi se pare că am mai văzut-o pe holurile şcolii. Merge agale, exact în direcţia în care merg şi eu. Îmi continui drumul. Sunt curioasă dacă fata stă în acelaşi bloc cu mine. Trec de prima scară, eu stau la a doua. Dintr-o dată, un grup de băieţi, cu un cap mai înalţi decât mine, apare de după colţ şi se îndreaptă spre fată.

Mă opresc. Mi se pare că băieţii pun ceva la cale. Vreau să mă întorc, să ocolesc blocul şi să intru pe uşa din spate, dar sunt în întârziere şi ocolirea blocului presupune ceva timp pierdut. Decid să aştept puţin sperând că băieţii vor merge spre dreapta, pe altă străduţă sau vor pleca. Îmi spun că totul e în imaginaţia mea şi că nimic neobişnuit nu se va întâmpla.

Băieţii se îndreptă spre fata brunetă cu codiţe. Încep să şuşotească ceva. Apoi, unul dintre ei, cel îmbrăcat în jachetă alba, scoate ceva din ghiozdan... nu ştiu ce este, arată ca o doză uriaşă de Cola.

Fac câţiva paşi în spate şi privesc totul de la distanţă. Unul dintre băieţi fuge direct spre fată şi o împinge în gard. Fata nu are timp să facă nicio mişcare căci alt băiat apare şi o ţine cu capul lipit de gard. Vine apoi cel cu jachetă, cel cu tubul acela, îl agită puţin şi îi lasă fetei o urmă mare şi albă peste tot, în cap şi pe faţă. Mă sperii, nu urmăresc scena mai departe. O iau la fugă încercând să ocolesc blocul şi să intru repede pe partea cealaltă. Acum nu mă mai gândesc la timp şi că îl pierd dacă stau să ocolesc tot blocul. Ghiozdanul meu devine din în ce mai greu şi eu obosesc. Mă opresc din alergat ca să mă odihnesc puţin şi să o iau iar la fugă după ce îmi trag răsuflarea. Acum mă uit spre fată, nu mai e acolo. Probabil fugise. Tot ce văd sunt băieţii care aleargă fericiţi râzând şi bătând palma. De ce?

Dintr-o dată devin foarte nervoasă şi îmi dau seama că trebuie să intervin sau măcar să văd dacă fata e bine. Dar îmi este frică. Îmi dau ghiozdanul jos şi mă aşez pe treptele reci ale blocului. Încerc să mă gândesc la cele întâmplate doar cu câteva minute în urmă.

În primul rând, nu ştiu de ce ar face cineva aşa ceva. Şi, pe lângă faptul că mă revoltă comportamentul băieţilor faţă de fetiţa care nu le-a făcut nimic, şi, pe care nici măcar nu cred că o cunoşteau (nu că dacă ar fi cunoscut-o ar fi avut dreptul să o lovească), mă enervează faptul că, după ce au făcut această faptă, erau chiar bucuroşi, adică râdeau şi fugeau fericiţi. Nici măcar nu îşi dădeau seama de consecinţele faptei lor. Au lovit-o pe fată şi i-au pus ceva în păr şi pe faţă. Dacă era ceva otrăvitor, dacă i-au dat în ochi şi aceasta n-ar mai putea să vadă? Dacă ar fi lovit-o rău cu capul de gard şi aceasta şi-ar fi spart capul? Nu s-au gândit la asta... Ba chiar râdeau după ce au făcut-o!

M-aş fi dus chiar eu la ei, să ţip şi să-i cert. Să le spun ce au făcut cu adevărat. Să le spun că nu a fost doar o farsă simpatică făcută pentru distracţie, dar ştiu că sunt neputincioasă în faţa lor. Îmi dau seama că nu aş avea nicio şansă împotriva lor şi că, probabil, îmi vor face ceva mult mai rău decât i-au făcut acelei fetiţe.

Mă ridic de pe scări şi îmi continui drumul spre casă. După întâmplarea de azi, îmi dau seama că, de fapt, aşa te fac oamenii să te simţi: mic şi neputincios în faţa oricărui pericol. Te fac să îţi fie frică să mergi pe propria stradă, te fac să te gândeşti că orice se poate întâmpla...

Mi-aş dori să schimb asta, dar sunt prea mică. Ce pot face eu, de una singură?


Dragă Alexandra la 4 ani, uite un bulgăre, un bulgăre imens de iubire (şi în bulgăre este toată iubirea părinţilor tăi pentru tine). Când a apărut surioara ta, mama şi tatăl tău nu au rupt bulgărele tău şi l-au împărţit în două, astfel încât să-i dea şi surorii tale o jumătate! NU! Părinţii tăi au lăsat bulgărele tău de iubire în pace şi au făcut altul nou pentru sora ta. Acum amândouă aveţi fiecare câte un bulgăre imens de iubire, iar ambii bulgări sunt la fel de mari şi la fel de albi, exact cum este iubirea pe care v-o poartă părinţii voştri, pură.

Ştiu că îţi e frică să fii abandonată! Ştiu că de fiecare dată când mergi în anumite locuri, nu vrei să stai nici măcar o secundă fără mama sau tatăl tău. Îmi dau seama că ţi-e teamă că părinţii tăi vor pleca de acolo fără tine şi te vor lăsa singură, ştiu că îţi e frică de singurătate şi că o urăşti, dar îţi garantez că oriunde ai merge, nimeni nu te va părăsi, părinţii tăi vor fi mereu alături de tine, indiferent ce s-ar întâmpla.

Ştiu că ai impresia că nimeni nu te mai iubeşte, dar nu este aşa! Chiar dacă sora ta a apărut în viaţa ta şi a atras atenţia tuturor, părinţii tăi încă te mai iubesc. Sora ta e doar un bebeluş, nu a vrut să-ţi fure atenţia. Ea este mică şi are nevoie de grija părinţilor ca să crească la fel de bună şi deşteaptă ca tine. Nu trebuie să îţi fie teamă că familia ta te va lăsa în urmă, asta nu se va întâmpla, sunt sigură că părinţii tăi te iubesc la fel de mult ca înainte să apară surioara ta. Dacă ea este prezentă în viaţa ta, nu înseamnă că părinţii tăi nu te mai vor şi o să te lase singură unde prind cea mai mică ocazie. Iubirea pe care ţi-o ofereau părinţii tăi înainte să vină sora ta pe lume nu s-a împărţit. Nimeni nu a luat din iubirea lor pentru tine şi i-a dat-o ei.

Ştiu că acum nu mai ai parte de aşa multă atenţie şi că te poţi simţi exclusă, dar eu cred că ar trebui să ai puţină răbdare. Să aştepţi până ce sora ta mai creşte puţin, atunci o să vă înţelegeţi şi o să vă jucaţi împreună. Şi, odată cu trecerea timpului, o să vezi că o să începi să o iubeşti şi vei realiza chiar tu că vei face un bulgăre de iubire doar pentru ea, fără să iei din al lui mami sau al lui tati.

Chiar dacă la început pare greu, trebuie să ai doar puţină răbdare. Timpul le va rezolva pe toate! Odată ce o să începi să o iubeşti pe sora ta şi să nu mai fii geloasă pe ea, vei observa că frica se face din ce în ce mai mică şi, în scurt timp, va dispărea.