Faţă în faţă. Eu şi Coronavirus / Petrecerea (scenă scurtmetraj) (II)

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaştere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei şcoli bucureştene: Şcoala Generală 59, Şcoala Generală 307 şi Şcoala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a şi a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Salut!

Nu e cazul să te prezinţi. Ştiu deja prea multe despre tine, ne-ai adus tristeţea şi durerea ca şi cum ne-ai fi adus un cadou. Eşti virusul ucigaş ce împrumută vieţile oamenilor nevinovaţi şi nu le-o mai dă înapoi, virusul care se joacă cu vieţile noastre de parcă ar fi mingiuţe de cauciuc care sar şi se întrec în lupta pentru viaţă. Eşti virusul care, după ce se joacă suficient cu aceste vieţi, le aruncă în foc, lăsându-le să se topească în durerea pe care le-a provocat-o. Bănuiesc că nu ai o ţintă prea bună deoarece supravieţuiesc destul de mulţi oameni, dar nu toţi. Tu eşti virusul care m-a făcut să-mi pierd jumătate dintre prieteni, tu eşti virusul ce m-a făcut să mă simt singură şi neajutorată într-o mare de pericole împrăştiate de tine pe străzile vieţii noastre. Tu eşti virusul ce m-a lăsat ca pe o lună fără stele, singură în întunericul nopţii, m-ai lăsat ca pe o floare ruptă şi ofilită, pe un câmp pustiu. Tu eşti cel care ne face să stăm departe de oamenii pe care îi iubim, cel ce ne-a făcut să stăm închişi în casă, virusul care ne obligă să purtăm măşti aproape oriunde. Însuşi virusul ce mă pune să port mască în fiecare zi vine să vorbească cu mine la mai puţin de un metru fără să poarte mască, şi mai e şi răcit... Câtă lipsă de responsabilitate! De aceea o să te rog ceva... poţi să te îndepărtezi cu câţiva paşi? Mulţumesc!

Nu prea ştiu la ce te referi spunând că e nasol să fii în pielea ta, ştiu că ai senzaţia că nimeni nu te suportă. Nu vreau să te dezamăgesc, dar... e cam adevărat... Cine ar suporta pe cineva care ne culege vieţile, rând pe rând, ca pe o recoltă bogată de struguri? Cine ar suporta pe cineva care ne îndepărtează de cei dragi? O să fiu sinceră cu tine... sunt unul dintre oamenii ce nu te suportă, ai fost rău şi nemilos, dar am un sfat pentru tine: pentru ca lumea să te accepte şi să te placă, încearcă să te schimbi. Poate părea greu la început, poate părea că nimeni nu te va putea ierta după tot ce ai făcut. Şi... e adevărat, unii oameni nu te vor ierta, dar unii o vor face... şi primul voi fi chiar eu. Schimbarea începe cu tine, trebuie să o faci pas cu pas. Încet-încet, încearcă să renunţi la vieţile din mingi din cauciuc şi la focul în care le arunci. Dacă nu poţi din prima, măcar încearcă să arunci mai puţine.

Cred că ai devenit stăpânul întregii lumi, dar şi inamicul ei numărul unu. TU decideai ce să facem: dacă stăm închişi în casă sau dacă putem ieşi afară. TU decideai dacă purtăm măşti în magazine sau afară. TU decideai dacă restaurantele, cafenelele, sălile de film, teatrele sau unele magazine se închideau sau nu. Întreaga lume era la picioarele tale.

Tupeul cu care întrebi dacă m-ai supărat mă calcă pe nervi maxim. Tu ce crezi? M-ai supărat? DA, foarte rău, chiar şi acum mă gândesc: oare ce ţi-am făcut încât să merit asta?

Ai intrat în viaţa mea, fără ca măcar să baţi la uşă. Ce nepoliticos! Sincer, chiar dacă eşti o bacterie ucigaşă, credeam că ai bune maniere. Probabil părinţii tăi nu te-au învăţat aşa ceva, oricum e în regulă, mă pot obişnui şi cu fiinţele necivilizate. Totuşi, cum ai ajuns să fii aşa... să iei vieţile oamenilor doar ca să te distrezi sau să te joci cu ele? Ce părinte îşi creşte copilul astfel? Chiar şi acum mă tot întreb... cine sunt părinţii tăi, Ciuma Neagră şi Gripa Spaniolă? Nu e nevoie să răspunzi, nu vreau să aflu cine sunt, deja mă trec fiorii.

M-ai supărat în primul rând pentru că m-ai făcut să mă simt ca o Rapunzel brunetă, închisă în turnul ei... fără niciun contact cu oamenii, doar privind de la fereastră aceeaşi lume, acelaşi peisaj, aceleaşi păsări ce abia mai ciripeau.

Apoi m-ai supărat pentru că m-ai ţinut departe de prieteni.

Am nişte amintiri atât de întunecate de când ai apărut prima dată în viaţa mea încât nu vreau să mă gândesc la ele. Tot ce mi-a rămas într-un colţişor din minte este faptul că ştiam de tine de prin decembrie 2019, atunci când te-ai născut, în casa ta - China. Apoi am observat că nu prea ţi-a plăcut la tine acasă şi ai decis să explorezi lumea îmbolnăvind pe oricine întâlneai în aventura ta.

Îmi amintesc că la ştiri se difuzau din ce în ce mai multe reportaje despre tine, unele mai bune, altele mai rele. M-am speriat când am aflat de primul caz din România. La puţin timp după, s-au închis şcolile; profesorii ne-au zis că vom avea doar o mică vacanţă de două săptămâni şi că nimic nu e grav, i-am crezut. Dar nu a fost adevărat şi vacanţa a durat mai mult de două săptămâni. Apoi, vacanţa s-a transformat în carantină. Când mi-ai invadat viaţa, dragă CORONAVIRUS, deşi m-am speriat, sufletul meu încerca să creadă şi să spere că totul va fi bine. La început nu te cunoşteam şi m-am gândit că eşti doar o mică gripă ce va trece repede, ca o adiere de vânt ce ne gâdilă chipurile. Dar nu a fost aşa... a fost o boală ce ne-a lăsat răni adânci şi cicatrici. Prin aprilie 2020, când am văzut că situaţia nu se schimbă, am devenit din ce în ce mai tristă. Cazurile se înmulţeau de la o zi la alta. În fiecare zi, urmăream panicată ştirile de la ora 13 când se transmitea numărul de cazuri, sperând că vor fi mai puţine ca în ziua precedentă, dar întotdeauna erau mai multe. Am încercat să sper că situaţia se va remedia şi că lumea va trece peste acest obstacol, dar în timp, speranţa mea s-a stins. Atunci am început să vorbesc mai puţin, să fiu mai retrasă şi chiar am încetat să urmăresc ştirile de la ora 13. Încercam să mă obişnuiesc cu situaţia asta şi... nu prea reuşeam. Dar acum, după atâta timp, totul a devenit o normalitate, şi nu numai pentru mine, pentru noi toţi.

Ai dreptate, nu mă gândeam că vei rămâne atâta timp cu noi, credeam că te vei plictisi, îţi vei face bagajele şi vei pleca într-o vacanţă în Maldive sau că vei deveni obosit de la victimele pe care le faci în fiecare zi şi îţi vei lua şi tu puţin concediu, dar nu. Se pare că nu-ţi plac concediile şi că ţi se pare mai interesant să ne chinui pe noi, oamenii mici şi neînsemnaţi. Nu m-am gândit până acum ce aş face dacă ai dispărea dintr-o dată pentru cinci zile, deoarece niciodată nu am avut speranţa asta, a unui miracol care să te facă să pleci în vacanţă, măcar pentru cinci zile. Cred însă, că... dacă ai dispărea pentru cinci zile, aş încerca să fac tot ce nu am făcut în cei doi ani de când ai forţat intrarea în viaţa mea şi ai apărut, evident, neinvitat. Dacă ai dispărea, probabil că aş merge oriunde fără să port masca cu care ne împovărezi în fiecare zi. M-aş întâlni cu toţi prietenii mei fără să ţin cont de vreo restricţie, aş sta seara până târziu să privesc stelele fără să intru în casă la o anumită oră, aş merge la film chiar dacă nu aş avea certificat verde şi aş încerca să fac cât mai multe dintre activităţile pe care le făceam înainte să pui stăpânire pe lume.

Normal că ai făcut şi ceva bun pentru mine, chiar mai multe lucruri. În primul rând, mi-ai arătat că viaţa nu este numai lapte şi miere. M-ai învăţat că, UNEORI, apar obstacole în viaţa ta, unul dintre ele, fiind chiar dumneata, CORONAVIRUSUL. Trebuie să depăşeşti aceste obstacole cu orice preţ, aşa cum voi depăşi eu obstacolul adus de tine în viaţa mea. Trebuie să lupţi pentru fericirea ta, indiferent ce presupune asta, indiferent că trebuie să învingi un dragon sau să te lupţi cu BigFoot, trebuie s-o faci!

M-ai învăţat cât de mult îţi pot lipsi prietenii, persoanele dragi. Cum îţi poate lipsi cineva aşa? Aşa cum îi lipsesc ploile verii, aşa cum îi lipsesc fulgii de zăpadă iernii, aşa cum îi lipseşte soarele pământului, aşa cum le lipseşte apa lanurilor aurite de grâu... aşa mi-au lipsit mie prietenii, din cauza ta.

Tu ne-ai ajutat să fim creativi, aşa că am încercat să găsim soluţii.

A venit şi şcoala online, o şcoală care nu se compară cu şcoala originală, o şcoală în care nu îmi pot vedea prietenii pe care îi iubesc. O şcoală care, chiar dacă ai anumite beneficii (cum ar fi vizionatul filmuleţelor interactive sau statul în pijamale toată ziua), nu poate înlocui zilele în care mergeam cu toţii la şcoală cu ghiozdanele în spate, chiar dacă erau grele. Nivelul de înţelegere a lecţiilor din online nici nu se compară cu cel de la şcoală. Ne vedem doar printr-un ecran. E ca şi cum lanurile de porumb s-ar uita la apă, fără să intre în contact cu ea... L-ar ajuta cu ceva asta pe porumb? Nu. Cât de important este contactul fizic, cât de important este să fii aproape de cei pe care îi iubeşti, cât de important este să socializezi, să te plimbi alături de cei dragi pin parc sau oriunde în lumea asta mare, să te bucuri de viaţă... Toate acestea le-am realizat cu ajutorul tău!

Datorită ţie am ajuns la o concluzie la care ar fi trebuit să ajung cu mult înainte, fără să fie nevoie de cineva ca tine care să îmi deschidă ochii. Dar, mai bine mai târziu decât niciodată. Am ajuns la concluzia că trebuie să preţuim tot ce avem, fiecare lucru în parte, fiecare conversaţie, fiecare compliment, fiecare secundă petrecută şi trăită alături de cei dragi. Trebuie să preţuim TOT ce avem!

Dacă ar fi să te descriu în trei cuvinte, acestea ar fi: în primul rând DISTRUGERE, pentru că ai distrus prietenii, relaţii, şcoala, dar cel mai important, ai distrus oamenii. Le-ai distrus psihicul, ţinându-i în suspans şi lăsându-i să se întrebe oare cine îşi va încheia viaţa aici? Şi... le-ai distrus şi fizicul îndesând boala în corpul lor şi lăsând-o să facă ravagii acolo.

Al doilea cuvânt prin care te-aş descrie ar fi OBSTACOL, deoarece ai fost, eşti şi probabil vei fi un obstacol pentru mulţi dintre noi. Te văd ca pe un obstacol deoarece ne pui la încercare zi de zi, iar noi ne străduim să trecem peste tine şi să te lăsăm în urmă.

Al treilea cuvânt este ÎNVĂŢĂTURĂ. De ce? Pentru că, prin distrugerile pe care le produci şi prin obstacolele pe care ni le strecori în viaţă, ne înveţi cum să procedăm în cazul în care vom trece mai târziu prin nişte situaţii asemănătoare.

ADIO, CORONAVIRUS!

(secvenţa 7 din scenariu)

7. INT. BAIE. NOAPTE

Fetele intră grăbite în baia băieţilor. Perdeaua gri de la cadă flutură în vântul care intră pe geamul deschis. Pe chiuvetă sunt o mulţime de periuţe de dinţi şi trei sticle de săpun lichid. Uşa se trânteşte cu putere în urma lor. MIRUNA încearcă să o deschidă, iar fetele realizează că sunt blocate. ALEXIA sare imediat la clanţă şi încearcă din răsputeri să o deschidă.

MIRUNA este întreruptă de paşii doamnei care se aud patrulând prin camera băieţilor.

ALEXIA îşi dă ochii peste cap şi se aşază pe covor.


MIRUNA se preface că nu a auzit nimic şi îşi lipeşte urechea de uşa albă a băii sperând că va auzi ceva. Paşii se îndepărtează, iar uşa de la cameră se aude închizându-se.


MIRUNA îşi pune degetul la gură în semn de linişte, dar ALEXIA o ignoră şi începe să tragă de clanţă.


Deşi nu este de acord, MIRUNA o ajută pe ALEXIA şi împreună trag de clanţa uşii până ce aceasta rămâne în mâna ALEXIEI.


ALEXIA se urcă pe calorifer şi îşi scoate capul pe geamul mic încercând să iasă.


ALEXIA trânteşte cu piciorul prosoapele colorate de pe calorifer ca să poată sta mai bine şi ca să nu alunece.


MIRUNA se întoarce furioasă cu spatele la ALEXIA aproape alunecând pe covorul albastru din baie.


ALEXIA încearcă să se caţăre pe geam, dar nu reuşeşte.


ALEXIA se străduieşte din răsputeri şi iată că acum stă cu burta pe pervazul geamului mic de la baie. Picioarele îi ating lustra care se clatină puţin la atingerea ei.


ALEXIA nu bagă în seamă faptul că MIRUNA este supărată, aşa că îşi continuă discuţia.


MIRUNA stă acum rezemată de uşă.


ALEXIA nu dă semne că ar vrea să se dea jos, ba chiar încearcă în continuare să sară făcând puţin zgomot.


Un moment de linişte.



MIRUNA se întinde şi o trage pe ALEXIA de picior. Aceasta cade în mijlocul băii.