Plus / Minus / Super-puterea / Față în față. Eu și Coronavirus

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaștere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Generală 59, Școala Generală 307 și Școala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Mă numesc Alexandru. Am 13 ani, îmi plac jocurile video, cărțile de aventură, dramă și comedie. Îmi place să desenez, chiar dacă sunt nepriceput, și să înot. Materiile mele preferate sunt matematica și biologia. Am și un motan pe nume Max, dar îmi doresc să adopt un câine în viitor.


Fir-ar! Încă sunt în sala de clasă și nu îmi pot controla gândurile. Mă tot gândesc, fericit, că a venit toamna. Mă enervează când mă întreabă un prieten: De ce este toamna anotimpul tău preferat? Nu știu! Unele lucruri îți plac din naștere. Nu trebuie să dai o explicație dezvoltată. Am terminat orele, în sfârșit! De obicei nu sunt așa, dar este vineri. Cum să nu fii entuziasmat de sosirea weekend-ului, când poți să stai acasă sau să ieși afară cu prietenii tăi, fără grija temelor.

În drum spre casă văd un câine agitat înaintând în fața mea. NU, TE ROG NU! Potaia mă atacă, apoi mă trezesc într-o baltă. OFFF! De ce unii oameni nu-și țin câinii în lesă?! Acum trebuie să-mi continui drumul cu hainele leoarcă... Ajung la o trecere de pietoni și aștept... Aștept... Trec două minute, apoi se face verde. De ce durează așa mult?! Nici nu au trecut multe mașini. Până la urmă ajung acasă și îmi caut cheile. Scotocesc tot ghiozdanul, dar nici urmă de ele. Erau ascunse într-un buzunar interior foarte mic. Nu înțeleg, nu le-am pus eu acolo! Intru în casă și mă pun pe canapea. Îmi place să stau in pace și să mă gândesc ce activități o să îmi rezerv mai târziu. Din fericire, nu am multe teme. Ador când profesorii ne dau puține. De aceea, îmi deschid computerul și încep să mă joc. Vărul meu m-a întrebat dacă poate să se alăture. Normal că am zis da. El nu prea are timp, deci apreciez că a intrat. Nu-mi place gândul că și eu o să am o agenda încărcată atunci când o să încep liceul.

Mai târziu, ajunge și familia mea. Îmi place să stăm împreună. Mama prepară cina și sora mea o ajută. Este drăguț cum ea nu o lasă pe mama să se chinuie și îi dă o mână de ajutor. Mă duc să mă spăl pe mâini, apoi să mănânc.

Stăteam toți la masă în timp ce sora mea ne povestea cum a fost la liceu. Ador momentele astea! Apoi, motanul meu vine să ne bucure cu prezența lui și să miaune pentru o bucată de carne.


E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora unsprezece. Încerc să mă dau jos din pat, dar mă simt neliniștit și fără suflare. Sunt și amețit așa că stau puțin și sper că-mi trece. Mă dau jos din pat și realizez că pot să zbor. DA! Asta este super-puterea mea.

Pornesc spre magazinul de înghețată cu gândul de a mă întâlni cu Andrei, care mă așteaptă. Apoi deodată îmi dau seama că pot zbura până la el. Super-puterea mea intră în acțiune. E minunat! Zbor în viteză peste toate casele, blocurile și oamenii care arată ca niște furnici de aici de sus. Captat de priveliște, mă trezesc deasupra unei păduri, ai cărei copaci ajung la cer. Decid să mă întorc, dar mă trezesc cu capul într-unul. Cad, încet, în acea pădure nesfârșită. Ciudat e că nu-mi pot folosi puterea aici, așa că m-am pus pe mers. În depărtare, văd o căsuță de lemn care pare locuită. Am nevoie de ajutor, nici măcar nu știu unde sunt, așa că bat la ușă. Îmi răspunde un bărbat înalt și misterios, cu pantofi de piele, care poartă un sacou negru. Acesta îmi spune că nu pot să-mi păstrez abilitățile. Dacă ar fi să renunț la super-puterea mea, aș renunța doar pentru o favoare. Așa că mă trezesc lângă Andrei la magazinul de înghețată:
- Ești bine? Pari supărat.
- N-am nimic. Am avut o migrenă de dimineață, atât!
- Serios??!! Și ai ajuns devreme? De obicei întârzii cu orele.
- Păi... știu că te enervezi când nu ajung la timp, deci am făcut un efort.
- Oh... Mulțumesc că te-ai gândit!

Ajung înapoi acasă. Nu sunt obosit. Mă simt confuz: bărbatul înalt este în aceeași pădure în care eu cad?! De ce poate el să decidă dacă îmi păstrez sau nu super-puterea?!


După atâta timp, zile îngrijorate, luni de carantină, în sfârșit mă aflu in sala de vaccinare. Sunt atât de entuziasmant încât doamna doctor mă ceartă deoarece jocul meu de picior o distrage. Aceasta pleacă din încăpere pentru a lua o altă seringă. După câteva minute, un balon galben dolofan intră în cameră.
- Salut.
- Salut?! Cine ar trebui să fii tu?! Ah! Știu exact cine ești! CORONAVIRUS! Ce te aduce aici, netrebnicule? Ai venit să îi vizitezi pe oamenii îmbolnăviți de tine? Te rog să faci cale întoarsă! CE TUPEU!
- Mă bucur să te cunosc.
- HA. Chiar crezi că o să port conversația asta stupidă cu unul ca tine? Hmmm... Bine! Mă bucur să te cunosc!
- Nu am prea mult la dispoziție, dar mă bucur să povestim puțin. Știi ceva despre mine? Sau e cazul să mă prezint?
- Of... of... of! Cum să nu știu despre faimosul Covid 19 care a despărțit familii pentru un an, a băgat în carantină zeci de țări și este responsabil pentru moartea a milioane de oameni.
- E nasol să fii în pielea mea. Am senzația că nimeni nu mă suportă. Știi ce zic?
- Pai... cred că știu ce zici, dar ura oamenilor pentru tine este justificată. Ar trebui să te simți prost!
- Nu mi-am pus în minte de la bun început să devin inamicul nr. 1 al lumii. Al prezentului. Cumva și al viitorului. Dar simt că asta am devenit. Tu ce crezi?
- HA HA! Nu ți-ai pus în minte să devii inamicul nr. 1? Voiai să fii un virus mai mic așa? Crimă! Asta e crimă! Gândește-te câți oameni au rămas neajutorați din cauza ta! Câți elevi și-au ratat absolvirea din cauza ta! Câți oameni și-au anulat propria nunta DIN CAUZA TA!
- Auzi? Pe tine te-am supărat rău?
- Dacă nu ți-ai dat seama deja, DA! M-ai supărat, totuși am fost bine și protejat în vremurile astea. Pe alții i-ai supărat mai rău!
- Mai știi cum ai reacționat când am apărut în viața ta?
- Îmi amintesc cu exactitate! Era o seară de duminică când am auzit-o pe mama panicată de știrea despre un nou virus. Ne-a spus că nu ne lasă să ne ducem la școală ziua următoare. După două săptămâni eram deja în școala online.
- Nu cred că te gândeai, însă, că o să petrecem atâta timp împreună. Ha! 1-0 pentru mine. Nu că am ține vreun scor... Dar totuși... Pare că nu o să ne despărțim cu una, cu două. DAR dacă totuși aș dispărea mâine, de tot, pentru cinci zile (nu mai mult!) ce ai vrea să faci? Ce ai face?
- AICI GREȘEȘTI! 2-1 pentru mine! De ce crezi că sunt la spital? Să mă testez de Covid? NU, DRĂGUȚULE! Peste câteva minute doamna doctor o să vină să-mi facă vaccinul anti-covid! O să scap de tine în sfârșit!
- Și totuși... Uneori sper că am făcut și ceva bun pentru tine. Am făcut?
- Da. Nu pot să neg că mi-ai adus mai mult timp liber și că ai făcut școala mai ușoară. Îți mulțumesc pentru asta, dar tot un criminal rămâi, care a făcut mai mult rău decât bine!
- Mă gândeam, dacă ar fi să mă descrii în trei cuvinte, care ar fi alea?
- Haos, crima și distrugere! Haos este ceea ce ai creat tu în lume, crima pentru că ești un criminal în serie și distrugere pentru că ai distrus viețile unor oameni. Acum îți zic pa pa Coronavirus!

Balonul galben dolofan dispare dintr-o dată, apoi mă trezesc în fața doamnei doctor care tocmai îmi făcuse vaccinul.