Față în față. Eu & Coronavirus / Scrisoare pentru mine / Mă revolt / Super-puterea

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaștere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Generală 59, Școala Generală 307 și Școala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.


Bună, sunt Ana-Maria, dar pentru toți sunt Ana. Am 14 ani și îmi place să citesc cărți de aventură și polițiste. În timpul liber dansez, creez diverse lucruri și joc jocuri video. Am o soră, Sofia. Ea mă învață mereu câte ceva nou. Iubesc să comunic și să aflu câte ceva nou despre fiecare om în parte.


Mda... Salut... Nu e cazul să te prezinți, nu vreau să fac cunoștință cu tine. Din nou. Normal că nimeni nu te suportă, știi de ce? Pentru că atunci când viața era frumoasă și liniștită, ai apărut TU. Cel puțin eu am fost foarte speriată atunci când am auzit prima oară de tine. Faci ravagii peste tot, distrugi viețile oamenilor... nu vezi câte necazuri creezi?

Nimănui nu îi face plăcere să audă de tine. Deja viitorul ne e compromis din cauza ta. Nu te-ai gândit la acele suflete care au venit pe lume în această perioadă, la acele suflete (printre care și eu) care acum se zbat să înțeleagă mersul vieții și tu ai agravat situația??

M-ai supărat, enervat, mâhnit, necăjit... pot continua așa până la nesfârșit, dar n-are rost. Dacă poți să mă crezi și sunt sigură că mă vei crede, la începutul pandemiei, nu am ieșit trei luni din casă, cred că din martie până în mai, dacă țin minte bine. Pur și simplu nu mai simțeam nevoia să ies afară, eu care dacă eram ținută în casă făceam urât rău. Deci DA, scurt, clar, concis... m-ai supărat rău!

Atunci când am auzit de tine, pur și simplu nu înțelegeam ce ești, de unde vii, cine te-a creat... Știu doar că de atunci totul a luat o altă întorsătură, oamenii nu mai sunt ca înainte, sunt mai rezervați, mai "reci" față de trecut, când eram toți împreună cu inimile calde.

Recunosc: nu mă gândeam că o pacoste ca tine o să stea printre noi atâta timp. Poate câteva luni, dar nici chiar doi ani (aproape doi... din păcate). Îți spun doar un lucru: niciodată nu vei putea să fii mai puternic decât noi, pentru că noi suntem făcuți din iubire și căldură, iar tu... tu ești făcut din necazuri, tristețe, mâhnire și tot ce-i mai rău pe pământul ăsta.

Ce aș face dacă ai dispărea? Păi... m-aș plimba liberă fără nicio restricție, aș mirosi aerul curat fără nicio rămășiță de "Corona" în el. Te întrebi de ce nu am zis nimic de mască. Cum să îți zic, masca este ca un accesoriu pentru mine, chiar dacă mă împiedică să respir aerul mai bine, nu aș elimina-o de tot din viața mea, dar aș da-o deoparte pentru puțin timp.

Și totuși ai reușit să mă înveți câte ceva. Am învățat să apreciez tot atunci când îmi este dat, pentru că nu știi în viitor ce va veni, ce se va întâmpla. Așadar, acord mai multă importanță lucrurilor și momentelor importante din viața mea.


Dragă Ana la patru ani, știu că îți e frică să stai fără mama ta. Îți e frică să rămâi singură la grădiniță. Într-o altă lume cu alți oameni. Ai vrea să poți sta mereu cu mama ta bună și blândă care te ia mereu la ea în brațe și te adoarme.

De ce îți e ție frică să stai fără ea? Te gândești că pleacă și nu mai vine niciodată să te ia? Că toți oamenii de lângă tine te mint, iar ea de fapt pleacă fără să îți spună și tu rămâi cu lacrimile pe obrăjorii tăi pufoși? Dacă la asta te gândești, țin să te anunț că nu e așa. Ea pleacă, așa este, dar mereu se va întoarce. Știi de ce? Pentru că nici ea nu poate să stea fără tine, chiar dacă este nevoită să plece.

Chiar dacă tu rămâi cu alți oameni trebuie să profiți de această perioadă în care ești un "pici" de grădiniță. O să vezi tu mai târziu la școală, dar te las pe tine să afli cum va fi.

Mama ta te iubește mult. Chiar dacă nu îți arată, inima ei suferă că este nevoită să plece de lângă tine.

Tu nu mai plânge și gândește-te cât ești de norocoasă să ai o asemenea mamă. Dimineața când te trezești, fii bucuroasă că te duci să te joci și să cunoști copilași ca tine. Când vine după-amiaza îți dai seama că mai e puțin și vine mami.

Știu că ești supărată pe ea, că rareori petrece mult timp cu tine. Crede-mă că atunci când te vei face mare, mare, îți vei dori să fii din nou micuță și nevinovată. Lasă toate gândurile rele deoparte. Bucură-te și mergi înainte.


Astăzi trebuie să mă văd cu prietenii, așa că iau autobuzul și pornesc spre parc. În autobuz văd o groază de oameni îngrămădiți cu fețele nervoase. Dintr-o dată, o femeie cu un copilaș urcă și încep să cerșească bani.

Mă simt un pic cam neliniștită, nu știu dacă oamenii aceștia vor reacționa bine sau rău. Un bărbat începe să țipe ca din gură de șarpe la acel copilaș care îi cere bani pentru mâncare. Mama lui vine și îl roagă pe bărbat să nu mai țipe la copilul ei. Respectivul bărbat se ia de etnie și de viața acelor oameni sărmani care nu au nicio vină. Mai mulți oameni sar în ajutorul femeii și al copilului, în timp ce alții se dau de partea bărbatului și jignesc femeia.

După puțin timp, mai mulți oameni coboară și autobuzul se eliberează, dar cei trei care sunt într-un așa zis conflict rămân în continuare în autobuz. Copilul adoarme la mamă în brațe în timp ce îi spune că îi e foame și îl doare burta. Bărbatul țipă din nou spunând că se preface.

Într-un final, apare un polițist care îl calmează pe bărbat și în același timp îi dă o amendă pentru faptele cauzate.

Femeia și copilul sunt sprijiniți de mai mulți oameni și primesc mâncare, bani și alte lucruri necesare.

Cu toate că rămân ca o simplă "martoră" la ceea ce s-a întâmplat, mă revoltă faptul că unii oameni sunt dați la o parte doar pentru faptul că unele aspecte ne diferențiază.


E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 9... O, Doamne, am întârziat la școală!
În fiecare zi mă trezesc cu greu și oricât aș vrea, niciodată nu ajung la timp la școală. De aș avea o super putere, o super putere care să mă facă să mă trezesc la timp și în același timp și odihnită.

Mă dau jos din pat și realizez că picioarele mele sunt mai lungi cu 50 de cm. Cum s-a întâmplat asta nici eu nu știu. Poate că a venit un magician și mi-a tras de picioare în timp ce dormeam. Poate că mama s-a gândit că sunt prea pitică și mi-a dat o poțiune magică să fiu mai înaltă. Dar eu sunt sigură că am călcat într-un răhățel fermecat de câine și mi s-au lungit picioarele.

Stau și mă gândesc puțin dacă nu cumva dorința mea de a avea o super putere s-a îndeplinit. Oare? Oare am picioare magice care mă vor duce la școală într-o clipită?

DA! Asta e super-puterea mea. Voi fi cea mai rapidă fată din lume, voi avea cele mai frumoase picioare... de fapt, nu știu cât contează frumusețea, dar nu asta e important acum. În sfârșit am scăpat de problema întârziatului la școală. De acum, doamna dirigintă mă va lăuda că voi fi chiar prima ajunsă în clasă.

Pornesc spre școală cu forțe proaspete cu gândul de a auzi pentru prima oară clopoțelul sunând. Vai, Doamne, niciodată nu l-am auzit, sunt așa entuziasmată încât nu pot să zic. Gata cu scuzele, gata cu rușinea și teama de a bate la ușă, TOTUL s-a terminat. De azi totul se va schimba.

În mersul meu voios, văd că ceasul se apropie de ora opt, așa că vreau să îmi testez noile piciorușe, piciorușe magice dacă le pot zice așa. Încerc eu încerc, apoi deodată picioarele mele încep să o ia la goană, ba în stânga, ba în dreapta, mă mir că nu am început să zbor, că tare curioasă aș fi fost să văd cum e.

Se pare că super-puterea mea intră în acțiune, dar nu tocmai cum mă așteptam. Ar fi fost mai simplu dacă aveau un manual de utilizare sau o telecomandă, așa, aș fi știut cum să le folosesc.

Am ajuns la școală. Îmi văd colegii cum se uită uimiți să mă vadă la această oră. Dacă mă întrebați pe mine, nici eu nu știu ce caut ACUM, AICI, LA ȘCOALĂ. Mă uit în jur și îmi dau seama că toți copiii se holbează la mine, se uită de parcă ar fi văzut un lup cum îi pieptănă blana unei oi. Mă duc în clasă trecând pe lângă mulțimea de copii adunată pe coridorul școlii. Normal că nu sunt obișnuită cu această aglomerație, la ora asta eu încă îmi făceam somnul de frumusețe.

Ajunsă în bancă, singură în clasă pentru prima oară în istorie, stau și mă gândesc puțin la ce s-a întâmplat până la momentul de față. Am niște picioare mai lungi și rapide, dar nu simt asta. De ce oare? De ce această super-putere a mea nu dă roade? Oare sunt eu o floare ofilită, iar petalele nu mai pot înflori? Sunt o zi ploioasă și soarele nu mai vrea să apară? Care este motivul? Poate că această super-putere nu îmi trebuie. Poate că a apărut doar ca să îmi deschidă ochii și să mă învețe o lecție. Dacă ar fi să renunț la super-puterea mea aș renunța doar pentru că nu îi simt locul la mine-n suflețel. Ea a venit cu un scop și l-a atins. M-a făcut să înțeleg că totul depindea doar de mine, că îmi trebuia doar o simplă rețetă... un strop de voință cu puțină motivație, asta e rețeta perfectă pentru mine.

Orele s-au terminat. Ajung înapoi acasă. Nu sunt obosită. Mă simt chiar foarte bine. De ce? Pentru că acum am înțeles cât de important e să fii mereu pozitiv. Chiar și atunci când nu mai poți, tot mai poți puțin. O să dau uitării acele zile în care îmi era greu să mă trezesc și simțeam că nu mai am vlagă, pentru că de acum, am început un nou capitol în viața mea, un capitol ce va dura un timp.

În camera mea, totul e așa cum am lăsat... patul nefăcut, biroul dezordonat. Mă pun în pat și continui de unde am rămas, dar șterg acea parte întunecată în care totul era așa cum nu îmi doream. Mă prefac că nimic nu s-a întâmplat. Stați, despre ce vorbeam?...