Ficţiune şi infanterie

Citiţi o cronică a aceastei cărţi.

Costache Olăreanu s-a născut la 1 iulie 1929, în Huşi şi s-a stins pe 23 septembrie 2000, la Iaşi. A urmat Facultatea de Psihologie-Pedagogie din Bucureşti, făcând ultimul an la Cluj. Debutează editorial în 1971, cu volumul de schiţe, portrete, fragmente Vedere din balcon. Proza sa rafinată şi intelectualistă, ca a tuturor componenţilor Şcolii de la Târgovişte, dar cu un coeficient sporit de umor, numără titluri precum: Confesiuni paralele (1978), Ficţiune şi infanterie (1980), Avionul de hârtie (1983), Cvintetul melancoliei (1984), Cu cărţile pe iarbă (1986), Dragoste cu vorbe şi copaci (1986), Lupul şi Chitanţa (1995).



La început am crezut că e vreun miliţian îmbrăcat civil.
Da' pe urmă mi-a spus că e scriitor.
- Ce ziceţi c-aţi pierdut? l-am întrebat după ce m-am dumirit ce e cu el.
- O geantă, dom'le! a zis. Am pierdut-o ieri pe banca asta. Uite-aici! N-aţi văzut-o sau n-aţi auzit pe cineva care s-o fi găsit?
- Nu, dom'le! zic. Da' ce-aveaţi înăuntru?
- Hârtii.
- Ce fel de hârtii?

Mă gândeam că şi banii-s hârtii, dacă e s-o luăm aşa. De, poate omul voia să mă ia pe de departe.
- Nu, zice el, nu hârtii, cum credeţi. Nişte...

Şi a spus un cuvânt pe care nu l-am înţeles. Ştii cum vorbesc ăştia!
- Adică? l-am întrebat.
- Adică scrise de mână. Pentru o carte...
- Păi, zic eu, cărţile nu se tipăresc?
- Da, da' înainte nu trebuie să le scrii de mână?

Avea dreptate omul!
- N-am văzut! zic. Când aţi pierdut-o?
- Ieri dimineaţă pe la un'şpe.
- Mai întrebaţi pe alţii. Cine ştie? Poate... apare.

Pe urmă s-a dus. Eu nu l-am mai văzut fiindcă tocmai plecam din parc.
La vreo două zile, vin din nou cu nepotu ăsta al meu. Hop, apare scriitorul. Bună ziua, bună ziua!
- Ei, aţi găsit geanta?
- Nu, n-am găsit-o! Am dat şi la Mica publicitate. Degeaba!

N-apucă să se aşeze lângă mine că Alecuţu, nepotu-meu, şi începe să-i pună pietriş pe pantofi.
- Stai, mă copile! zic. Du-te şi te joacă mai încolo!

Da' el, adică scriitorul:
- Nu, lăsaţi, nu face nimic! E copil, se joacă!

L-am lăsat să-i care pietriş pe pantofi până s-a plictisit şi s-a apucat de altceva.

Mă gândeam eu cum să fac să-l întreb ce scrisese în hârtiile alea, da' n-a fost nevoie, că el singur mi-a spus că era ceva cu o poveste de acum zece-cin'şpe ani.
- Lucram la tramvaie, zic.
- Interesant!
- Nu-i interesant, dom'le, că era greu.
- Da' războiul l-aţi făcut? m-a întrebat.
- Păi cum!? La divizia "Horia Sima şi Crişan".
- Uite, zice, poate ne mai vedem şi-mi povesteşti. Eu eram mic pe-atunci, aveam vreo opt ani.
- Cine n-a trăit, nu ştie, zic.
- Da, aşa e! Poate ne mai vedem.

Şi s-a dus. De-atunci nu l-am mai văzut. Sau poate o fi fost când nu eram eu.

Asta se întâmpla săptămâna trecută, mai exact, miercuri. Da, miercuri! Precis!



Miercuri scriitorul se apucă să-şi pună în ordine hârtiile rămase.

Măcar de-ar putea să reconstituie începutul, îşi zicea.
E, totuşi, una din părţile importante ale unui roman. De ea depinde ritmul şi stilul naraţiuni, acel galop al imaginilor, dialogurilor, personajelor.
Să încerce!

În prima frază (doar o ştia pe de rost!) Jean Lalescu micşora viteza şi arăta pasagerilor vila lui Mina Minovici, de la Şosea.

Dar după aceea?
Parcă Matilda, lângă el, îi cerea să oprească maşina:
- Clopoţeii! Vreau să aud clopoţeii!

Mai întâi, ieşea Lalescu. Tâmple uşor cărunţite, faţă frumoasă, distinsă. Impecabil costum gri perle. Ocolea botul maşinii şi întindea mâna spre ea, prilej de a i se vedea linia imaculată a manşetei scrobite.

Venea descrierea Matildei Arabolu. Rochie cu decolteu larg şi pantofi înalţi ce-i accentuau muşchiulatura puternică, dar fină, a picioarelor. Câţiva paşi arcuiţi în bătaia unui vânt abia iscat, apoi o întoarcere a capului spre prietena sa:
- Nu vii?

Aceasta trebuia să mute micul sac de voiaj ce se afla între ea şi geam. Prindea în treacăt degetele curtenitorului bărbat şi înainta pe caldarâm în mişcări tărăgănate.

Eroul lui cobora ultimul.

Ce nume antipatic îi pusese! Ferdinand Călugăreanu. De ce Ferdinand? Găsi o listă rătăcită printre alte hârtii (uitase de ea!) cu vreo douăzeci de nume. Ce-l făcuse să-l aleagă tocmai pe ăsta? De ce nu Andrei, Paul, Mircea, Radu, Mihai, Sabin, Vlad - nume atât de frumoase? Sau altele, de răsfăţ: Titi, Nelu, Gabi, Tutu? El îl botezase Ferdinand. Poate şi pentru că celălalte nume îi aminteau persoane reale, cunoscute. N-ar fi vrut să semene cu nici una. Tânărul erou, gândea el cu vanitate, dar şi cu nepricepere, trebuia să fie o plăsmuire a imaginaţiei sale, de la un capăt la altul, o maşină de mers prin ani şi întâmplări, grozav de simplă, dar şi grozav de eficientă. Atunci când i-a pus numele (şi-şi aminteşte bine momentul), s-a simţit de parcă ar fi fost inventatorul unui nou tip de motor: Motorul Ferdinand! Oho!

Deci Ferdinand coborî şi el.

Cei patru nu vorbiră ca să poată auzi clopoţeii. Ca din întâmplare, Matilda se rezemă de braţul lui Lalescu şi când jucăriile aeriene îşi trimiseră spre ei sunetele delicate, mai de departe decât din locul în care se aflau, ea exclamă fericită:
- Divin!

În timpul acela, Ferdinand îl urmărea pe versatul Lalescu cum îşi bombează pieptul şi îşi încordează bicepsul în care se înfipsese umărul femeii. Atingerea îşi pierdea convenţionalitatea, devenea promisiune. Se uita cu coada ochiului, când la profilul drăgălaş, la buzele priceput rujate, când la gâtul involt şi sânii animaţi de gesturile neliniştite ale mâinii libere. Îşi umfla fălcile şi trimitea pe nas, în direcţia părului ei, doi calzi curenţi de aer.

Şi mai departe?

Ar fi trebuit să urmeze Ioana. Ferdinand o cunoscuse cu două zile în urmă în casa Matildei, când se şi proiectase, de faţă fiind şi generalul Arabolu, o mică excursie la ţară. Părea atentă la explicaţiile avocatului şi, din surâsul ei, se ghicea că îşi dă seama de adevăratele intenţii ale acestuia.

Pentru Ferdinand fusese limpede de la început că el şi Ioana serveau drept paravan aventurii celor doi. Dar de ce avea nevoie avocatul şi de el? N-ar fi fost suficientă doar prezenţa Ioanei, ca o garanţie a seriozităţii lor? Ce căuta el în toată acea poveste? se întreabă în timp ce Matilda, desprinsă de braţul lui Lalescu, pluti câteva secunde spre vila lui Minovici.

Ferdinand îşi aminti o comparaţie cam trăznită a unui amic al său: face ca transatlanticul. Sunt unele femei, spunea acesta, care atunci când trec prin faţa ta parcă ar despica lumea în două, lăsând în urma lor nişte valuri ce te saltă imediat din locul tău. Aceste femei nu sunt neapărat mari (înalte, voluminoase), dar nu sunt nici slabe, au însă ceva care bate la ochi (poţi să nu vezi un transatlantic?).

Într-adevăr, ar fi putut să nu vadă un corp atât de bine făcut? În rochiţa subţire, cu vântul care i-o lipea de pulpe până la impudoare, parcă se aşeza între el şi lume şi nu-l mai lăsa să vadă nimic altceva. Ei, umerii ei rotunzi! Două capace bombate de fildeş. Desigur, în manuscris vorbea cu multe amănunte despre catifelarea pielii, acea senzaţie pe care o ai trecându-ţi o palmă plină de talc pe o suprafaţă sticloasă.
- Vă place? parcă i se adresa văzându-l cam stingher, cu privirea lunecând de la ea la cerul acelei după-amieze de vară, un cer ce se umplea treptat de nori negri, ameninţători.
- Interesant! exclamă Ferdinand.

Apoi, fără nici o legătură:
- Umerii dumneavoastră...
- Ce-i cu umerii mei?
- Scuzaţi-mă! Mă gândeam...

Aici firul se rupe din nou.Nu-i nimic! îşi zise, va trebui să meargă mai departe. Trebuie să reconstituie manuscrisul, în orice fel, chiar şi cu unele goluri. Nu putea renunţa la munca lui de doi ani. Acum, aici, la această masă de scris, îşi va stoarce şi ultimele puteri.
Trebuie să iasă ceva!

Luă o foaie de hârtie şi făcu un mic inventar:

CINCI PERSONAJE (în primul capitol)

  Jean Lalescu, avocat, 48 de ani. Personaj dintre cele mai plăcute şi mai simpatice. Cu o conversaţie agreabilă, oricând căutat, admirat, în centrul atenţiei. Uşor aer internaţional. Pe la 60 de ani va arăta ca un maior britanic ieşit la pensie, dar după ce a colindat întreaga lume, a fost în India sau Borneo unde s-a luptat cu băştinaşii, a suferit mai multe răniri dar nici una gravă. Obligatoriu, o mustaţă rectangulară (în manuscris nu era, dar va trebui să i-o pun!), perfect adaptată gestului şi rostirii. În ea se dezlănţuie mici furtuni când vorbele ies tumultuoase sau supărate, dar rămâne intactă ca un lan de secară neatins de vânt, când exprimă duioşie. Foarte sensibilă la stările sufleteşti ale proprietarului, stă zbârlită la necaz, calmă şi cafenie la marginea unui suflet împăcat. De ea se prind fire de tutun, ca şi urme de fum din ţigări cu distincţie fumate, câte o amintire ca un bob de rouă, fire subţiri ale întâmplărilor relatate - toate făcând o mică familie de microorganisme pe peria sensibilă a unui miriapod.

  Matilda Arabolu, nevasta cu mult mai tânără a generalului Arabolu. Deşi cu reacţii imprevizibile, aventuroasă şi alertă, are o căldură pe care nu o găseşti la alte femei, în aparenţă mai aşezate, mai docile. Câteodată, cu atitudini contradictorii care îi dau iluzia autonomiei în mişcări şi sentimente. În realitate, sufletul său adevărat e un suflet de sclavă care nu are ce face cu libertatea.

  Ioana Manoliu, prietena Matildei, 25-27 de ani, mioapă, tipul femeii "somnoroase". Un aer puţin încurcat, puţin zăpăcit. Îţi vorbeşte totdeauna în prim plan (ca să te vadă mai bine), cel mai adesea şoptind cuvintele. Poate de aici şi impresia bârfitoare a feţei sale. Când merge, face paşi mici, şovăitori, cu capul aplecat în pământ şi o uşoară încovoiere a spinării. Se strecoară pe lângă ziduri şi, dacă nu eşti atent, poţi să n-o vezi sau să te trezeşti cu ea în nas, neanunţată.

  Arabolu, general în retragere. Negul situat ceva mai sus de buza superioară îl defineşte mai bine decât întreaga fiinţă. Acest neg e neted, iar culoarea lui schimbătoare e ca o mică ferăstruică prin care un ochi mai atent poate privi înăuntru nestingherit. Culoarea roz te introduce într-o stare de beatitudine provocată de lucruri calme şi fireşti, mecanisme sociale ce nu dereglează individul, ba, din contra, îl ocrotesc şi îl ajută. O laudă sau o promovare pe scara ierarhică are aceleaşi rezultate. În schimb, cafeniul anunţă dezastrul pe cale de a se produce, precum şi nedumerirea cea mai mare. Roşul arată furia, nerăbdarea, intoleranţa, albastrul - mizantropia, galbenul - antipatia, negrul - invidia, portocaliul - apetitul şi aşa mai departe. Când negul e alb, începi să te încurci, iar când devine bicolor (situaţie, e adevărat, cam rară), privitorul trebuie să o ia de la capăt, să recapituleze din nou toate culorile şi să le potrivească ca pe nişte chei până dă de cea bună.

  Ferdinand.

LOCUL ACŢIUNII

  În casa Arabolu (str. Londra nr. 18). Mobilă veche, dar în bună stare. În curte un câine cu o frumoasă coadă. Scurte reflecţii ale lui Ferdinand despre coadă. Omul raţional are cea mai lungă coadă, altfel nici n-am putea explica solida lui judecată, raţionamentul aplicat şi ideile clare. Oamenii fără coadă nu ştiu să meargă, cum nu ştiu să judece, sunt pripiţi şi superficiali, fără pasiuni şi fără idei, împiedicaţi şi mediocri. Kant a avut o lungă şi frumoasă coadă!

  La şosea, în faţa vilei lui Minovici (de făcut şi o descriere amănunţită a construcţiei!).

  În maşină (pe o ploaie torenţială).

  La "ţară", într-o căsoaie de cinci camere (dar a cui? de precizat eventual şi satul!).

DISCURSUL EPIC (îi plăcuse expresia, o întâlnise într-o carte de critică):

  De la bănuială la certitudine (Ferdinand e sigur acum de intenţiile avocatului, ba, mai mult chiar, îi place rolul de paravan; despre vulgaritatea bărbaţilor în asemenea situaţii, coaliţia lor în prinderea vânatului).

  Celălalt "paravan", Ioana, acceptă situaţia fără tragere de inimă, în privinţa asta, femeile sunt mai respectabile.

  Totuşi, nimic nu e mai incitant ca un adulter (îţi vin idei "pe parcurs"!). De aceea Ioana va avea pe la mijlocul drumului chef de vorbă, îl va aţâţa puţin pe Ferdinand, deşi insul i se pare destul de anost.

  Ferdinand are un coup de foudre (a se combina cu descrierea norilor pe un cer ameninţător; de sugerat pornirea unei furtuni la scară cosmică).

  Lalescu o curtează foarte discret şi pe Ioana (mecanism psihologic complicat, un fel de inducţie când e vorba de cucerirea unei femei: după una vine alta! Magnetism?).

  Discuţie în jurul mesei (8-l0 seara). Pui fripţi. Li se aduce şi un castron cu mujdei de usturoi. Dar nimeni nu se atinge de el, sub diverse pretexte. Prilej pentru un surâs semnificativ al lui Lalescu, observat doar de Matilda.

  Împărţirea camerelor (Ferdinand şi Ioana sus, la etaj, fiecare într-o cameră, Matilda şi Jean jos, ea, în cea mai frumoasă încăpere, el, în antreu).

  Retras în camera sa, Ferdinand se apucă să-şi scrie jurnalul (posibilitate de a face un portret mai cuprinzător al eroului, precum şi o retrospectivă a acelei zile).

  Ferdinand deschide fereastra şi priveşte cerul.

De ce încheierea asta? îşi spuse desenând cu creionul în josul paginii un semn de întrebare. Procedeul cu extrase de jurnal sau lungi scrisori s-a banalizat de tot.

Ce-ar fi să-l facă altfel? Ferdinand să nu se dezbrace şi să nu fi ţinut în viaţa lui jurnal. Să iasă tiptil din cameră şi să bată discret la uşa Ioanei. Aceasta să nu-i răspundă de prima dată. El să repete loviturile în uşă stând între două oceane, ale fricii şi ale nerăbdării. Ioana să se apropie fremătând toată. Desigur, bănuie cine e, obrajii îi ard, în timp ce picioarele, goale pe pardoseala rece, i se afundă într-o apă de gheaţă. Urechile lor cresc în întuneric ca nişte tobe. Cel mai mic zgomot "de dincolo" se propagă în ei ca nişte rostogoliri de stânci. Tac. Dar oare tăcerea lor nu spune totul?

Urmează descrierea feselor Ioanei în clarul de lună.

"Fese-n clar de lună!" Nu, nu merge! ţipă el trântind creionul pe hârtia plină de mâzgălituri.

Îşi aprinse o ţigară, se lăsă pe speteaza scaunului încercând să-şi adune gândurile."Nefericiţi mai sunt romancierii care nu fumează şi nu beau cafele!" îşi spuse. Există şi din ăştia? Cum or fi putând trăi? Doar o ţigară te întoarce în lumea hârtiei, în acea lume de mirosuri imposibil de descris, lumea personajelor şi a vestimentaţiei lor, lumea garderobelor. Niciodată n-a scris cu fereastra deschisă. Ce să vezi prin ea? Privelişti? Şi să-ţi mai şi intre aer curat?! "În creaţia literară ozonul e contraindicat!" scrise el pe un colţ al hârtiei şi se iscăli.

Îşi aminti de manuscrisele lui Cezar Petrescu. Cu ani în urmă (era prin 62), pe când lucra la Arhive, fusese trimis să inventarieze manuscrisele romancierului. Cele câteva lăzi pline de dosare şi caiete îi luaseră mai bine de o săptămână. Trebuise să numeroteze, cu creion roşu, pagină cu pagină, să le ordoneze pe titluri şi ani, separat, să întocmească borderouri. Zeci de mii de file. Trecuse astfel cu privirea peste prima versiune a Gretei Garbo (cât de mult îi plăcuse romanul în adolescenţă!), răsfoise paginile îngălbenite ale Căii Victoriei, citise lungi fragmente din Întunecare, parcursese cu emoţie Simfonia fantastică. Nişte manuscrise extrem de citeţe, chiar dacă aveau în multe locuri ştersături (dar ştersături cum numai scriitorii le fac: fraze, cuvinte înnegrite sau acoperite cu o plasă deasă de linii în toate direcţiile, ca să nu le mai poată descifra nimeni). Dar cel mai mult îl impresionaseră urmele de cafea de pe câte o pagină. Romancierul bea, întocmai ca Balzac, enorm de multe cafele. O filă din Aurul negru nici nu se putea citi din cauza unei pete maronii ce se întinsese peste rânduri. Până şi resturi de scrum se păstrau între paginile uşor umezite (cine ştie pe unde o fi fost adăpostit cufărul mare, "de zestre", cu trei lacăte!). Un miros de mică sală de teatru, întunecată, neaerisită de ani, cu pluşul fotoliilor plin de praf, cu o cortină albită de pulberi - iată ce simţise el foiletând paginile acelea. Un miros care îi tăia din când în când respiraţia, cea de toate zilele, pentru ca o alta, pur mecanică, zgomotoasă, ca sub o mască, să-i ia locul. Hârtia era o podea înşelătoare, ca un fel de capcană, care nu-l putea ţine la suprafaţă, i se rupea sub tălpi, şi atunci cădea în subsoluri, peste mormane de rufe, lemnărie şi obiecte de toate felurile, peste manechine pe jumătate îmbrăcate sau fără braţe, cu picioare şi capete disparate. Intra în lungi încăperi goale sau, în altele, pline de rochii, mobile, lenjerie fină de damă, roţi de trăsuri, fracuri, costume de vânătoare sau biete haine de studenţi săraci. O recuzită formidabilă, dar într-o neorânduială desăvârşită, îl împiedica să înainteze. Fâlfâiau pe obraji mâneci de haine vechi, prăfuite, colţul unui dulap îi apăsa coastele, mâinile pipăiau sticlării sparte...