Conjuraţia imbecililor

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

John Kennedy Toole s-a născut în 1937 la New Orleans. Copilăria lui a stat sub semnul unei mame dominatoare, care îl considera un geniu. A absolvit Tulane University, şi-a luat masteratul la Columbia University şi a predat la University of Southwestern Louisiana, Hunter College şi Dominican College. Respingerea manuscrisului romanului Conjuraţia imbecililor îi provoacă o gravă depresie. Îşi găseşte refugiul în alcool şi analgezice şi renunţă la profesorat. Se sinucide pe 26 martie 1969. Biletul de sinucigaş a fost distrus de mama sa, lăsînd astfel loc suspiciunilor asupra motivelor reale ale gestului scriitorului. Tot mama va fi cea care reuşeşte să-i publice Conjuraţia imbecililor, devenită imediat bestseller şi tradusă în peste douăzeci de limbi. În 1981 i se decernează, postum, Premiul Pulitzer. În 1989, apare romanul Biblia de neon, pe care autorul său îl lăsase, de asemenea, în manuscris.

Devenit deja un roman clasic al literaturii comice, Conjuraţia imbecililor este povestea lui Ignatius J. Reilly, un medievalist în vîrstă de 30 de ani, un soi de pierde-vară care îşi scrie "marea operă" pe foi rupte din bloc-notes (pe care apoi le bagă sub pat!) şi îşi terorizează mama. Viaţa i se schimbă în mod radical cînd, în urma unei confuzii, scapă ca prin urechile acului de o arestare, apoi îşi vede moartea cu ochii cînd mama sa are un accident de maşină. Aproape aruncat în stradă, Ignatius se vede nevoit să-şi caute o slujbă. Aventurile abia acum încep şi Ignatius e prins într-un cerc de personaje care de care mai ciudate: o stripteuză, o secretară septuagenară ce încearcă în zadar să se pensioneze, homosexualul Dorian Greene, sinistra domnişoară Lee, proprietara clubului Night of Joy, şi Myrna Minkoff, fata pe care o iubeşte pînă la ură. Adevărat Don Quijote învins de monştrii zilelor noastre, deopotrivă Gargantua şi Falstaff, Ignatius este eroul unei cărţi formidabile, tragicomice, o capodoperă a literaturii secolului XX.

"Dacă apare pe lume vreun geniu adevărat, îl vei cunoaşte sigur după acest semn, şi anume toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui."

Jonathan Swift,
Thoughts on Various Subjects,
Moral and Diverting

O şapcă verde de vînătoare sugruma vîrful unui cap umflat ca un balon. Împinse de urechile cărnoase, de părul netuns şi de ţepii fini care creşteau chiar din interiorul urechilor, clapele verzi ale şepcii erau proiectate în afară, de-o parte şi de alta a capului, ca nişte semne de circulaţie ce indică în acelaşi timp două direcţii opuse. Buzele pline, ţuguiate, ieşeau de sub mustaţa neagră, stufoasă şi se pierdeau la colţuri în nişte cute mici, pline de dezaprobare şi de firimituri de cartofi crocanţi. Din umbra cozorocului verde, ochii dispreţuitori ai lui Ignatius J. Reilly, şi albaştri, şi galbeni, priveau în jos, spre ceilalţi oameni care aşteptau sub ceasul magazinului universal D.H. Holmes, cercetînd mulţimea în căutarea unor dovezi de prost-gust în îmbrăcăminte. Unele persoane aveau, aşa cum observă Ignatius, haine destul de noi şi de scumpe ca să poată fi considerate, pe drept cuvînt, o jignire a bunului-gust şi a decenţei. Posesiunea unui lucru nou sau scump nu făcea decît să reflecte o lipsă de principii teologice şi geometrice; ba chiar te făcea să ai dubii asupra existenţei sufletului.

Ignatius purta haine comode şi rezonabile. Şapca verde de vînătoare îl ferea de răceală la cap. Pantalonii largi de tweed erau rezistenţi şi-i permiteau deplină libertate în mişcări. Cutele şi ascunzişurile lor formau pungi de aer cald şi stătut care îi dădeau lui Ignatius un plăcut sentiment de linişte. Cămaşa de flanelă în carouri făcea sacoul inutil, în timp ce un fular îi ocrotea porţiunea de piele expusă dintre guler şi clapele care îi protejau urechile. Vestimentaţia lui era acceptabilă după orice criterii teologice şi geometrice, oricît de obscure şi sugera o bogată viaţă interioară.

Schimbîndu-şi greutatea de pe un picior pe altul în felul său domol, elefantin, Ignatius provocă valuri de carne ce se încreţeau pe sub tweed şi flanelă, spărgîndu-se la nasturi şi cusături. Astfel reaşezat, reflectă la lungul răstimp petrecut în aşteptarea mamei sale. Se concentră în special asupra senzaţiilor neplăcute pe care începuse să le aibă. Întreaga sa fiinţă i se părea gata să plesnească, pornind de la cizmele voluminoase de antilopă. Ca şi cînd ar fi vrut să verifice asta, Ignatius îşi îndreptă ochii lui neobişnuiţi spre picioare. Păreau într-adevăr umflate. Era gata să-i ofere mamei sale priveliştea acelor cizme umflate, ca o dovadă a nepăsării ei faţă de dînsul. Privind în sus, văzu cum soarele începe să coboare spre Mississippi la capătul lui Canal Street. Ceasul magazinului universal Holmes arăta aproape ora cinci. Începu să-şi pregătească în gînd cîteva vorbe bine ticluite de reproş, menite să-i provoace mamei sale căinţa, sau cel puţin o stare de confuzie. Deseori era nevoie să o pună la punct.

Îl adusese în centrul oraşului cu vechiul ei Plymouth şi în timp ce ea fusese la medic să-şi trateze artrita, Ignatius cumpărase de la magazinul Werlein nişte partituri pentru trompeta sa şi o coardă nouă pentru lăută. Apoi se plimbase prin Penny Arcade de pe Royal Street să vadă dacă se mai instalaseră jocuri mecanice noi. Fusese nemulţumit că dispăruse jocul de minibaseball. Poate îl duseseră doar la reparat. Ultima dată cînd jucase, maneta nu mai funcţiona şi, după o mică discuţie, direcţia îi restituise moneda introdusă, deşi oamenii de pe acolo fuseseră destul de mojici încît să sugereze că el însuşi ar fi stricat aparatul, lovindu-l cu piciorul.

Reflectînd adînc la soarta jocului mecanic de baseball, Ignatius părea să fi uitat de realităţile fizice de pe Canal Street, de oamenii din preajmă şi, prin urmare, nu observă perechea de ochi care îl urmăreau flămînzi de după o coloană a clădirii magazinului, doi ochi trişti, strălucind de speranţă şi dorinţă.

Era oare posibil ca jocul mecanic să fie reparat la New Orleans? Probabil că da. Totuşi, nu era exclus să trebuiască a fi trimis tocmai la Milwaukee sau Chicago, sau în cine ştie ce alt oraş al cărui nume Ignatius îl asocia cu ateliere eficiente de reparaţii şi cu fabrici din care ieşea fum în permanenţă. Spera că jocul de baseball va fi mînuit cu grijă în timpul transportului, că nici unul dintre micii jucători nu va fi spart sau ciobit de angajaţii brutali ai căilor ferate, hotărîţi să ducă definitiv la ruină societatea feroviară prin despăgubirile pretinse de expeditorii de marfă, urmînd apoi să facă grevă şi să distrugă gara centrală din Illinois.

În timp ce Ignatius medita la încîntarea pe care micul joc mecanic de baseball o oferea umanităţii, cei doi ochi trişti şi plini de rîvnă se îndreptau spre el prin mulţime, ca două torpile ce trebuiau să atingă o ţintă mare şi lînoasă. Poliţistul se năpusti asupra pungii în care îşi ţinea Ignatius partiturile.
- Ai vreo legitimaţie, dom'le? îl întrebă el pe Ignatius cu o voce în care tremura speranţa că acesta nu avea nici o legitimaţie oficială.
- Cum? Ignatius privi în jos spre insigna de pe şapca albastră. Cine eşti dumneata?
- Arată-mi permisu' de conducere.
- Nu sînt conducător auto. Vrei, te rog, să pleci de aici? O aştept pe mama mea.
- Ce-i chestia aia care ţi-atîrnă din pungă?
- Ce crezi că e, tîmpitule? E o coardă pentru lăuta mea.
- Şi aia ce mai e? Poliţistul se dădu puţin îndărăt. Eşti localnic?
- Să fie oare în sarcina secţiei de poliţie să mă hărţuiască pe mine, cînd oraşul ăsta este una dintre cele mai reputate capitale ale viciului din întreaga lume civilizată? urlă Ignatius pe deasupra mulţimii din faţa magazinului. Oraşul ăsta e vestit pentru jucători de noroc, prostituate, exhibiţionişti, anticrişti, alcoolici, sodomiţi, drogaţi, fetişişti, onanişti, pornografi, escroci, lichele, păduchioşi şi lesbiene, toţi chiar prea bine protejaţi de atîta corupţie. Dacă ai puţin timp, o să fac efortul de a discuta cu dumneata problema delictelor, dar nu face greşeala de a te lua de mine.

Poliţistul îl apucă pe Ignatius de braţ şi se trezi lovit în cap de punga cu partituri. Coarda de lăută care se bălăngănea în afară îl plesni peste o ureche.
- Hei! strigă poliţistul.
- Aşa-ţi trebuie, strigă Ignatius, observînd că în jurul lor cumpărătorii curioşi începuseră să se adune în cerc.

Doamna Reilly se afla în magazinul D.H. Holmes la raionul de patiserie, unde îşi lipise pieptul ei matern de o vitrină în care erau expuse pricomigdale. Cu unul dintre degetele deformate de toţi anii în care frecase izmenele gigantice, îngălbenite, ale fiului ei, bătu în geamul vitrinei ca să atragă atenţia vînzătoarei.
- Ei, don'şoară Inez, o chemă doamna Reilly cu un accent pe care la sud de New Jersey nu-l întîlneşti decît în New Orleans, acest Hoboken de lîngă Golful Mexic. Uită-te-ncoa', fetiţo.
- Hei, ce mai faci? întrebă domnişoara Inez. Cum o mai duci, dragă?
- Nu prea grozav, răspunse doamna Reilly, spunînd adevărul.
- Ce rău îmi pare! Domnişoara Inez se aplecă peste tejgheaua de sticlă, uitînd de prăjituri. Nici eu nu mă simt prea grozav. Mă dor picioarele.
- Ei, Doamne, aş vrea să am şi eu norocu' ăsta. Da' eu sufăr de arturită la cot.
- Vai de mine! exclamă domnişoara Inez, cu sinceră compătimire. Şi taică-meu, săracu', are asta. Îl punem să şadă într-o cadă plină ochi cu apă fierbinte.
- Fii-miu se lăfăie-n cadă toata ziua. Eu aproape că nici nu mai pot intra la mine-n baie.
- Credeam că-i însurat, dragă.
- Ignatius? Da' de unde! spuse trist doamna Reilly. Drăguţo, vrei să-mi dai două duzini de fursecuri de-alea asortate?
- Da' parcă mi-ai spus că-i însurat, insistă domnişoara Inez, în timp ce aşeza fursecurile într-o cutie.
- Nici măcar n-are pe cineva. Fata aia cu care umbla a roit-o.
- Ei, lasă, mai are timp.
- Aşa o fi, spuse doamna Reilly destul de indiferentă. Da' uite ce, mai dă-mi şi vreo şase prăjituri de-alea pentru vin. Pe Ignatius îl apucă năbădăile dacă rămînem fără prăjituri.
- Lu' băiatu' matale îi place s-aibă şi el prăjitura lui, nu?
- O, Doamne, mă dă gata cotu' ăsta, răspunse doamna Reilly.

În mijlocul mulţimii care se formase în faţa magazinului universal, şapca de vînătoare, centrul verde al cercului de oameni, se fîţîia violent.
- Am să mă adresez primarului, striga Ignatius.
- Lasă băiatu-n pace, interveni o voce din mulţime.
- Du-te şi vezi-ţi de stripteuzele de pe Bourbon Street, îl apostrofă un bătrîn. Ăsta-i băiat bun. O aşteaptă pe maică-sa.
- Mulţumesc, spuse Ignatius demn. Sper că veţi fi cu toţii martorii acestui ultraj.
- Tu vii cu mine, îi zise poliţistul lui Ignatius, începînd să-şi piardă încrederea în sine. Mulţimea devenea gălăgioasă şi nu se zărea nici un agent de circulaţie. Mergem la secţie.
- Un biet băiat cumsecade nu poate sta s-o aştepte pe maică-sa în faţă la D.H. Holmes? interveni din nou bătrînul. Eu vă spun că oraşu' ăsta n-a fost niciodată aşa. Ăsta-i comunismu'!
- Pe mine mă faci tu comunist? îl întrebă poliţistul pe bătrîn, încercînd să evite loviturile corzii de lăută. Te ridic şi pe tine. Mai bine ai grijă pe cine faci comunist!
- Nu poţi să m-arestezi, strigă bătrînul. Sînt membru-n Clubu' Vîrstei de Aur, de pe lîngă Departamentu' Recreerii din New Orleans.
- Lasă-n pace bătrînu', curcan împuţit ce eşti! strigă o femeie. Nu vezi că-i pro'abil bunicu' cuiva?
- Chiar sînt, spuse bătrînul. Am şase nepoţi care învaţă toţi la maici. Şi-s şi deştepţi.

Pe deasupra capetelor, Ignatius o văzu pe maică-sa, înaintînd anevoie prin holul magazinului şi cărînd pachetele cu prăjituri de parcă ar fi fost nişte saci cu ciment.
- Mamă, o strigă el. Vii la fix. A pus mîna pe mine.

Făcîndu-şi loc prin mulţime, doamna Reilly întrebă:
- Ignatius! Ce se-ntîmplă aici? Ce pozn-ai mai făcut? Hei! Ia mîna de pe băiatu' meu.
- Nici nu l-am atins. Spune, cucoană, ăsta-i fiu' dumitale?

Doamna Reilly smulse din mîna lui Ignatius coarda de lăută care zbîrnîia.
- Sigur că sînt copilul ei, spuse Ignatius. Nu vezi cîtă afecţiune îmi poartă?
- Îşi iubeşte băiatu', aprobă bătrînul.
- Ce vrei să faci cu bietu' meu copil? îl întrebă doamna Reilly pe poliţist. Ignatius mîngîie uşor părul vopsit roşcat al maică-sii cu una dintre labele lui uriaşe. N-ai altă treabă decît să te agăţi de nişte bieţi copii, cu puzderia asta de oameni de tot soiu' care dă tîrcoale-n oraş. O aştepta şi el pe maică-sa şi ăştia-s gata să-l înhaţe.
- Acesta este în mod sigur un caz de adus în faţa Uniunii Libertăţilor Civice, remarcă Ignatius, aşezîndu-şi laba pe umărul căzut al mamei sale. Va trebui să o contactăm pe Myrna Minkoff, fosta mea iubită. Ea cunoaşte bine problema.
- E comunismu', îl întrerupse bătrînul.
- Cîţi ani are? o întrebă poliţistul pe doamna Reilly.
- Am treizeci de ani, îl informă Ignatius, condescendent.
- Ai vreo slujbă?
- Ignatius trebe să m-ajute la treab-acasă, îl lămuri doamna Reilly. Curajul ei iniţial o mai lăsase puţin şi începuse să răsucească coarda de lăută cu sfoara de la pachetul cu prăjituri. Am nişte arturite-ngrozitoare.
- Mai şterg din cînd în cînd praful, îi explică Ignatius poliţistului. În plus, în momentul de faţă scriu un lung rechizitoriu împotriva secolului nostru. Cînd încep să mi se învîrtă creierii în cap din cauza eforturilor literare, prepar uneori nişte sos picant cu brînză.
- Ignatius ştie să fac-un sos cu brînză grozav.
- Asta-i foarte frumos din partea lui, spuse bătrînul. Alţi băieţi umblă creanga tot timpu'.
- De ce nu-ţi ţii gura? îi spuse poliţistul bătrînului.
- Ignatius, întrebă doamna Reilly cu voce tremurătoare, ce-ai făcut, băiete?
- De fapt, mamă, cred că el a fost cel care a început toată povestea. Arătă cu punga cu partituri spre bătrîn. Eu nu făceam decît să stau aici şi să te aştept, rugîndu-mă în gînd ca veştile de la medic să fie încurajatoare.
- Ia-l pe bătrînu' ăsta de aici, se adresă doamna Reilly poliţistului. Cată gîlceavă. I-o ruşine că-ntîlneşti pe străzi oameni d-ăştia!
- Poliţiştii îs toţi comuniş', afirmă bătrînul.
- Nu ţi-am spus să-ţi ţii gura? se răsti supărat poliţistul.
- Cad în genunchi în fiecare seară şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că sîntem păziţi, spuse doamna Reilly către oamenii din jur. Fără poliţie, ne-ar curăţa pe toţi. Am zace-n paturi cu beregata spintecată de la o ureche la alta.
- Ăsta-i adevăru', fato, îi întări spusele o femeie din mulţime.
- Toţi spunem rugăciuni pentru cei din poliţie. Doamna Reilly se adresa acum mulţimii. Ignatius o mîngîia aprig pe umăr, şoptind cuvinte de încurajare. Care dintre voi s-ar ruga pentr-un comunist?
- Eu nu! Eu nu! răspunseră vehement mai multe voci. Cineva îl îmbrînci pe bătrîn.
- I-adevărat, cucoană, strigă bătrînul. A-ncercat să-ţi aresteze băiatu'. Taman ca-n Rusia. Toţi îs comuniş'.
- Vino cu mine! Brutal, poliţistul îl apucă de haină pe la spate.
- O, Doamne! exclamă Ignatius, privind cum poliţistul sfrijit şi tras la faţă încearcă să-l domine pe bătrîn. Simt cum mă lasă nervii de-a binelea.
- Ajutor! îi imploră bătrînul pe cei din mulţime. Asta-i curat răpire. I-o violare a Constituţiei.
- E smintit. Ignatius, spuse doamna Reilly, hai mai bine să plecăm de aici, copile. Se întoarse spre cei din mulţime. Luaţi-o la fugă, oameni buni. S-ar putea să ne omoare pe toţi. Eu una cred că el e comunistu'.
- Nu-i cazul să exagerezi, mamă, spuse Ignatius, după ce îşi făcură loc prin mulţimea care se risipea şi o porniră cu paşi grăbiţi pe Canal Street. Privi îndărăt şi-i văzu pe bătrîn şi pe poliţistul pricăjit gata să se încaiere sub ceasul de la magazinul universal. Vrei, te rog, să-ţi domoleşti puţin pasul? Am impresia că am un suflu la inimă.
- Ia mai taci din gură. Crezi că mie mi-e bine? N-ar trebui s-alerg aşa la vîrsta mea.
- Mi-e teamă că inima are importanţă la orice vîrstă.
- N-ai nimic la inimă.
- Voi avea, dacă nu vrei să mergi mai încet. Pantalonii de tweed fîlfîiau pe fundul uriaş al lui Ignatius, în timp ce se rostogolea înainte. Mai ai coarda mea de lăută?

Doamna Reilly îl trase, făcîndu-l să cotească spre Bourbon Street ca apoi să se îndrepte spre Cartierul Francez.
- Băiete, de ce s-a agăţat poliţistu' de tine?
- Nu voi şti niciodată. Dar probabil că peste cîteva minute, de îndată ce termină cu fascistul acela bătrîn, se va lua după noi.
- Aşa crezi? se nelinişti doamna Reilly.
- Aşa îmi imaginez. Părea hotărît să mă aresteze. Probabil că are de îndeplinit o normă, sau aşa ceva. Mă-ndoiesc amarnic că o să mă lase să-i scap cu atîta uşurinţă.
- Ce-ngrozitor! Toate ziarele o să vorbească de tine, Ignatius. Ce ruşine! Trebe să fi făcut tu ceva-n timp ce m-aşteptai, Ignatius. Te cunosc eu prea bine, băiete.
- Dacă şi-a văzut cineva vreodată de treaba lui, acela am fost eu, spuse gîfîind Ignatius. Hai, te rog, să ne oprim. Am impresia c-am să fac o hemoragie.
- Bine. Doamna Reilly îi privi chipul congestionat şi îşi dădu seama că ar fi fost fericit să i se prăbuşească la picioare, numai ca să-i demonstreze că are dreptate. Îi mai făcuse figura asta şi altădată. Ultima oară cînd îl silise s-o însoţească la slujba de duminică, se trîntise pe jos de două ori în drum spre biserică şi încă o dată în timpul predicii despre trîndăvie, rostogolindu-se din strană şi provocînd o agitaţie jenantă. Hai să intrăm aici şi să ne-aşezăm.

Îl împinse cu una dintre cele două cutii cu prăjituri spre uşa barului Night of Joy. În întunericul care duhnea a whisky şi mucuri de ţigară, se cocoţară pe două scaune înalte de bar. În timp ce doamna Reilly îşi aranja cutiile cu prăjituri pe tejghea, Ignatius îşi dilată nările lui pretenţioase şi spuse:
- Pe cinstea mea, mamă, pute îngrozitor. Simt că mi se întoarce stomacul pe dos.
- Vrei să ieşi afară în stradă? Vrei să te-nhaţe poliţistu' ăla? Ignatius nu-i răspunse. Pufnea pe nas cu zgomot şi se strîmba. Un barman care îi observase din umbră, întrebă zeflemitor:
- Ce doriţi?
- Voi lua o cafea, comandă Ignatius arogant. Cafea de cicoare cu lapte fiert.
- N-avem decît ness.
- Mi-e imposibil să beau aşa ceva, se plînse Ignatius mamei sale. E o oroare.
- Atunci ia o bere, Ignatius. N-ai să mori din asta.
- S-ar putea să mă baloneze.
- Eu vreau o bere Dixie 45, îi spuse doamna Reilly barmanului.
- Şi domnul? insistă barmanul cu o voce sonoră şi falsă. Ce i-ar face plăcere domnului?
- Dă-i şi lui o Dixie.
- S-ar putea să nu o beau, anunţă Ignatius, în timp ce barmanul plecase să deschidă berea.
- Nu putem sta aici pe gratis, Ignatius.
- Nu văd de ce nu. Sîntem singurii clienţi. Ar trebui să fie fericiţi că ne au.
- Noaptea au şi striptease aici, nu? întrebă doamna Reilly, înghiontindu-şi fiul cu cotul.
- Îmi imaginez că au, răspunse rece Ignatius. Părea destul de abătut. Ne-am fi putut opri în altă parte. Bănuiesc că poliţia ar putea face oricum o razie în localul ăsta, în orice moment. Fornăi tare şi îşi drese vocea. Mulţumesc lui Dumnezeu că mustaţa mea filtrează puţin duhoarea. Glandele mele olfactive au şi început să trimită semnale de alarmă.

După un lung răstimp umplut de clinchete de pahare şi zgomote de uşi de frigider care se închideau în umbră, barmanul apăru din nou şi le puse berea în faţă, prefăcîndu-se că i-o trînteşte pe a lui Ignatius în poală. Cei doi Reilly aveau parte de tratamentul cel mai rău, aplicat clienţilor nedoriţi.
- Nu ai din întîmplare un Dr. Nut, rece? întrebă Ignatius.
- Nu.
- E băutura preferată a fiului meu, explică doamna Reilly. Trebe să i-o cumpăr cu lada. Uneori se aşază pe jos şi bea cîte două, trei sticle deodată.
- Sînt sigur că pe omul acesta nu-l interesează în mod deosebit ceea ce-i spui, zise Ignatius.
- Nu vrei să-ţi scoţi şapca aia? întrebă barmanul.
- Nu, nu vreau! tună Ignatius. E curent aici înăuntru.
- Cum doreşti, spuse barmanul şi se pierdu în umbra din celălalt capăt al barului.
- Chiar aşa!
- Linişteşte-te, îl îndemnă mama lui.

Ignatius îşi ridică clapa şepcii de pe partea dinspre maică-sa.
- Uite, voi lăsa asta în sus, ca să nu fii nevoită să ridici vocea. Ce a spus doctorul despre cotul tău sau despre ce era vorba?
- Trebe masat.
- Sper că nu vrei să fac eu acest lucru. Ştii bine ce simt cînd trebuie sa ating pe cineva.
- Mi-a spus să mă feresc pe cît pot de frig.
- Dacă aş şti să conduc, îmi închipui că ţi-aş putea fi de mai mare ajutor.
- Oh, n-are importanţă, scumpule.
- De fapt, chiar mersul cu maşina mă afectează destul de rău. Bineînţeles, cel mai neplăcut e să călătoreşti la etajul unuia dintre autobuzele alea Greyhound. Eşti aşa de sus! Îţi aduci aminte cînd m-am dus cu un asemenea autobuz la Baton Rouge? Am vomitat de cîteva ori. Şoferul a fost nevoit să oprească maşina undeva în mlaştini şi sa mă lase să cobor ca să mă plimb puţin. Ceilalţi pasageri erau destul de furioşi. Aveau probabil stomac de fier, dacă puteau călători cu un asemenea vehicul îngrozitor. Şi plecarea din New Orleans m-a îngrozit în mod considerabil. Dincolo de oraş începe inima întunericului, adevăratul pustiu.
- Mi-amintesc, Ignatius, mormăi doamna Reilly, cu gîndul în altă parte, dînd berea pe gît. Erai bolnav de-adevăratelea cîn' te-ai întors acasă.
- Atunci mă simţeam mai bine. Momentul cel mai teribil a fost cînd am ajuns în Baton Rouge. Mi-am dat seama că am un bilet dus-întors şi că va trebui să iau din nou autobuzul.
- Mi-ai mai spus asta, puiule.
- Taxiul cu care m-am reîntors la New Orleans m-a costat patruzeci de dolari, dar cel puţin nu mi-a mai fost chiar atît de rău, deşi am simţit de cîteva ori că îmi vine pe gît conţinutul stomacului. L-am pus pe şofer să meargă foarte încet, ceea ce i-a provocat neplăceri. Poliţia rutieră l-a oprit de două ori pentru că mergea sub limita vitezei minime admise pe autostradă. Cînd l-au oprit a treia oară, i-au luat şi permisul de conducere. Ştii, ne-au urmărit tot timpul prin radar.
Atenţia doamnei Reilly era împărţită între fiul ei şi bere. Asculta această întîmplare de trei ani de zile.
- Bineînţeles, continuă Ignatius, interpretînd privirea pierdută a mamei sale drept interes, a fost singura dată în viaţa mea cînd am plecat din New Orleans. Mă gîndesc că poate lipsa unui punct de orientare a fost cauza indispoziţiei mele. Alergînd tot înainte cu autobuzul era ca şi cum te-ai fi rostogolit într-un abis. După ce am trecut de mlaştini şi am ajuns la dealurile care se întind în apropiere de Baton Rouge, am început să mă tem că vreun bădăran de la sat ar putea să arunce cu bombe în autobuz. Le place să atace vehiculele pentru că sînt, presupun, un simbol al progresului.
- În orice caz, îmi pare bine că nu ai acceptat slujba, spuse automat doamna Reilly, ghicind sfîrşitul replicii.
- Ar fi fost imposibil s-o accept. Cînd l-am văzut pe directorul Departamentului de Cultură Medievală, mi-a apărut pe mîini o erupţie albă. Era un om complet lipsit de suflet. A comentat că nu port cravată şi apoi a făcut o remarcă ironică asupra canadienei mele. Am fost îngrozit de faptul că o persoană atît de insipidă are curajul să comită o asemenea insolenţă. Canadiana aceea a fost una dintre puţinele bunuri pămînteşti de care eram într-adevăr ataşat şi dacă îl voi găsi vreodată pe descreieratul care mi-a furat-o, îl voi reclama autorităţilor în drept.

Doamnei Reilly îi veni din nou în minte canadiana aceea îngrozitoare, pătată toată de cafea şi pe care, în taină, întotdeauna dorise să o doneze Voluntarilor Americii, împreună cu alte cîteva articole din îmbrăcămintea favorită a lui Ignatius.
- Înţelegi, eram atît de copleşit de grosolănia desăvîrşită a acelui aşa-zis "director", încît am ieşit ca din puşcă de la el din birou, în mijlocul uneia dintre divagaţiile lui cretine şi m-am repezit în cea mai apropiată toaletă care s-a nimerit să fie cea a "profesorilor". Tocmai mă aşezasem într-una din cabine, după ce îmi pusesem canadiana peste partea de sus a uşii cînd dintr-odată am văzut-o că dispare. Am auzit paşi. Apoi uşa de la intrarea în toaletă s-a închis. Pe moment nu puteam să-l urmăresc pe hoţul ăla neruşinat, aşa că am început să ţip. Cineva a intrat în toaletă şi a ciocănit la uşa cabinei. Era unul dintre paznicii campusului universitar, sau cel puţin aşa spunea. I-am explicat prin uşă ce s-a întîmplat. Mi-a promis că-mi va găsi canadiana şi a plecat. De fapt, aşa cum ţi-am mai spus şi înainte, am bănuit întotdeauna că el şi directorul erau una şi aceeaşi persoană. Vocile lor sunau destul de asemănător.
- În ziua de azi nu poţi să ai încredere în nimeni, scumpule.
- Am dat buzna afară din toaletă cît am putut de repede, nedorindu-mi altceva decît să scap din locul acela îngrozitor. Am îngheţat tun, fireşte, stînd în faţa campusului universitar pustiu şi încercînd să opresc un taxi. Am găsit în cele din urmă unul dispus să mă ducă la New Orleans pentru patruzeci de dolari şi şoferul a fost destul de altruist încît să-mi împrumute haina lui. Pînă să ajungem aici, totuşi, era destul de necăjit că i-au ridicat permisul şi devenise cam posac. Părea, de asemenea, că s-a ales cu o răceală zdravănă, dacă judecai după frecvenţa cu care strănuta. La urma urmelor, am fost pe autostradă timp de aproape două ore.
- Cred c-aş mai bea o bere, Ignatius.
- Mamă! În locul ăsta uitat de Dumnezeu?
- Una singură, copile. Hai, zău, numa' una.
- Ne vom alege probabil cu ceva de pe urma paharelor astea. Totuşi, dacă eşti hotărîtă să mai luăm ceva, comandă-mi un coniac, te rog.

Doamna Reilly făcu semn barmanului care ieşi din umbră şi întrebă:
- Ei, şi ce ţi s-a-ntîmplat în autobuzu' ăla, amice? Am pierdut sfîrşitu-ntîmplării.
- Vrei, te rog, să serveşti la bar aşa cum se cuvine? se răţoi Ignatius. Datoria ta este să serveşti în tăcere cînd îţi cerem ceva. Dacă am fi dorit să te includem în conversaţie, ţi-am fi arătat-o pînă acum. Şi de fapt avem de discutat nişte probleme personale foarte urgente.
- Omu-ncearcă doar să fie prietenos, Ignatius. Să-ţi fie ruşine!
- Este o contradicţie în termeni. Nimeni nu poate fi prietenos într-o speluncă odioasă ca asta.
- Mai vrem două beri.
- O bere şi un coniac, o corectă Ignatius.
- Nu mai sînt pahare curate.
- Ce păcat, spuse doamna Reilly. Atunci le putem folosi pe astea pe care le avem.
Barmanul ridică din umeri şi intră din nou în umbră.



La secţie, bătrînul se aşeză pe bancă lîngă ceilalţi, recolta sfîrşitului de după-amiază, compusă în cea mai mare parte din hoţi de magazine. Îşi înşirase ordonat de-a lungul coapsei carnetul de asigurări sociale, o legitimaţie de membru al Societăţii St. Odo din Cluny, o insignă a Clubului Vîrstei de Aur şi o bucată de hîrtie care atesta că este membru al Legiunii Americane. Un tînăr negru, cu ochi aparent inexistenţi în spatele unor ochelari de soare ca de cosmonaut, studia micul dosar aflat pe piciorul de lîngă el.
- Aău! exclamă el, rînjind. Da' văd că eşti băgat chiar peste tot?
Bătrînul îşi aranjă din nou, meticulos, hîrtiile, fără să scoată o vorbă.
- Cum de l-au tîrît aci p-unu ca 'mneatale? Ochelarii de soare aruncară o trîmbă de fum peste hîrtiile bătrînului. Ăi de la poliţie tre' că-s la ananghie.
- Sînt aici prin violarea drepturilor mele constituţionale, spuse bătrînul, cuprins brusc de furie.
- De, nu cre' să ţin-aşa ceva l'alde d-ăştia. Cată mai bine al'ceva. O mînă întunecată se întinse după una dintre legitimaţii. Hei, ce-nsamnă Colder Age?

Bătrînul îi smulse cartonaşul din mînă şi-l aşeză înapoi pe picior.
- Hîrtiuţele astea n-or s' te-ajute la nimic. Te bagă la zdup cu ele cu tot. Pe toţ' i-aruncă la zdup.
- Aşa crezi? întrebă bătrînul spre norul de fum.
- Păi cum? Alt nor luă drumul tavanului. Cum d-ai ajuns aci, bre omule?
- Nu ştiu.
- Nu ştii? Aău, nu mă-nnebuni! Tre' să fii aci pen' ceva. Pe negrii-i aduc tot timpu' degeaba, da' mneata, dom'le, tre' să fii aci pen' ceva.
- Îţi spun drept că nu ştiu, repetă posomorît bătrînul. Stăteam şi eu cu alţii-n faţă la D.H. Holmes.
- Ş-ai şterpelit un portofel, ai?
- Nu. L-am ocărît p-un caraliu.
- Şi cam cum i-ai zis?
- Comunis'.
- Comuis'! Aăău! Dac-aş zice eu c-un puliţist d-ăştia e comuis', m-aş trezi pe loc cu fundu-n Angola. Da' mi-ar place să zic unei mutre d-ălea că-i comuis'. Că az' după-masă stam la Woolsworth ş-o faţă a ciordit o pungă de alune, iar aia de la casă s-a pus pă zbierat de parc-o 'nţepase. Tii! Şi-uite acuş', un d-ăl de păzeşte a pus laba pe mine ş-o mutră d-ăsta de puliţist m-a-nhăţat şi m-a cărat aci. N-are omu' nici o şansă! Aăău! Buzele lui supseră adînc din ţigară. N-au găsit urmă d-alune la mine, da' puliţistul ăla to' m-a tîrît aci. Şi paznicu', cred io, e to' comuis', adică d-ăla de-şi ucide şi pe ta'su!

Bătrînul îşi drese glasul, jucîndu-se cu hîrtiile lui.
- Pe tine-o să te lase pro'abil să pleci, îşi dădură cu părerea ochelarii de soare. Mie o să mi-o frece puţin ca să mă speriu, cu toate că ei ştiu c-alunele alea nu-s la mine. Pro'abil o să-ncerce s-arate că le am. Pro'abil o să cumpere o pungă ş-o să mi-o vîre p'ascuns în buzunar. Ăia de la Woolsworth o să-ncerce pro'abil să mă-nfunde pe viaţă.

Negrul părea destul de resemnat şi mai suflă un nor de fum albastru care îl învălui şi pe el şi pe bătrîn cu cartonaşele lui cu tot. Apoi, spuse ca pentru sine:
- Mă-ntreb cine-a ciordit alunele alea. Pro'abil chiar paznicu'.

Un poliţist îl chemă pe bătrîn la biroul din mijlocul camerei, unde stătea un sergent. Agentul de stradă care îl arestase era şi el acolo.
- Cum te cheamă? îl întrebă sergentul pe bătrîn.
- Claude Robichaux, răspunse şi puse cartonaşele pe masă, în faţa acestuia.

Sergentul le privi şi spuse:
- Agentul de stradă Mancuso, de colo, susţine că te-ai opus la arestare şi l-ai făcut comunis'.
- N-am vrut să-i spun aşa, zise bătrînul trist, observînd cu cîtă înverşunare îi răsfoieşte sergentul legitimaţiile.
- Mancuso spune c-ai zis că toţi poliţiştii-s comuniş'.
- Aăău! exclamă negrul din cealaltă parte a camerei.
- Jones! Ţine-ţi, te rog, gura, îi strigă sergentul.
- Mi-o ţin!
- Îţi vine şi ţie rîndu' îndată.
- De ce? Eu n-am făc' pe nimeni comuis', spuse Jones. A căşunat degeaba pe mine paznicu' ăla de la Woolsworth. Şi mie nici nu-mi plac alunele.
- Taci din gură!
- Bine, încuviinţă vesel Jones şi scoase un val gros de fum, ca un nor aducător de furtună.
- N-am vrut să spun nimic din ce-am spus, îi explică domnul Robichaux sergentului. M-am enervat şi m-a luat gura pe dinainte. Poliţistu' ăsta-ncerca s-aresteze un biet băiat care o aştepta pe maică-sa la Holmes.
- Cum? Sergentul se întoarse spre micul poliţist palid. Ce-ai încercat să faci?
- Nu era un băiat, spuse Mancuso. Era un tip mare şi gras, îmbrăcat caraghios. Părea suspect. Nu făceam decît un control de rutină şi a-ncercat să se-mpotrivească. Să vă spun drept, părea unu' d'ăla perversu'.
- Pervers, zici? întrebă sergentul cu lăcomie.
- Da, spuse Mancuso, prinzînd din nou curaj. Un ditamai perversu' mare de tot.
- Cît de mare?
- Unu' mai mare n-am văzut în viaţa mea, răspunse Mancuso, întinzînd braţele de parcă ar fi descris un peşte prins de el. Ochii sergentului străluceau. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost şapca aia verde de vînătoare pe care o purta.

Învăluit în norul său de fum, Jones asculta atent, dar parcă detaşat.
- Ei, şi ce s-a-ntîmplat, Mancuso? Cum se face că nu-l văd aci-n faţa mea?
- A scăpat. A venit femeia aia din magazin ş-a dat totu' peste cap ş-apoi au fugit pe după colţ, în Cartier.
- A! Doi indivizi din Cartier, făcu sergentul, părînd că s-a lămurit brusc.
- Nu, domnule, îl întrerupse bătrînul. Era chiar mama lui. O doamnă cumsecade şi drăguţă. I-am văzut şi mai 'nainte. Poliţistu' ăsta a speriat-o.
- Ia ascultă, Mancuso, strigă sergentul. Eşti singuru' om din corpu' de poliţie în stare să-ncerce s-aresteze un băiat care-i cu mama lui. Şi pe tataie ăsta de ce l-ai adus aici? Dă telefon familiei să vină să-l ia.
- Vă rog, nu faceţi asta, se rugă domnul Robichaux. Fiica mea-i ocupată cu copiii. N-am fost arestat în viaţa mea. Nu poate să vină să mă ia. Ce-o să creadă copiii despre mine? Toţi fac şcoala la maici.
- Caută număru' de telefon al fiicei lui, Mancuso. Aşa o să se-nveţe minte să ne mai facă comuniş'.
- Vă rog! Domnul Robichaux avea lacrimi în ochi. Nepoţii mei mă respectă.
- Iisuse Hristoase, exclamă sergentul. Să-ncerci s-arestezi un copil de lîngă mama lui şi să-mi aduci aici pe tata mare al cuiva! Pleacă dracului de-aici, Mancuso, şi ia-l şi pe tataie cu tine. Zici că vrei s-arestezi indivizi suspecţi? Ţi-arăt eu ţie!
- Da, domnule, spuse umil Mancuso, scoţîndu-l afară pe bătrînul care plîngea.
- Ăăău! exclamă Jones, ascuns în norul său de fum.



Înserarea se aşternea în jurul barului Night of Joy. Pe Bourbon Street luminile începuseră să se aprindă. Firmele de neon se aprindeau şi se stingeau intermitent, oglindindu-se în străzile umezite de ceaţa deasă care se lăsase de ceva timp. Taxiurile care aduceau primii clienţi ai serii, turişti din vestul mijlociu şi participanţi la congrese, se auzeau împroşcînd apa de prin bălţi, departe în amurgul rece.

În bar mai intraseră cîţiva clienţi, un bărbat care îşi trecea degetele peste un formular de curse, o blondă prost dispusă care părea să aibă o anumită legătură cu barul şi un tînăr elegant care fuma Salem, aprinzînd ţigară de la ţigară şi sorbea lacom daiquiri cu gheaţă.
- Ignatius, hai mai bine să plecăm, îl îndemnă doamna Reilly, rîgîind.
- Cum? urlă Ignatius. Trebuie să rămînem ca să privim corupţia. A început deja să se instaleze.

Tînărul elegant îşi răsturnă paharul pe haina de catifea verde ca sticla.
- Ei, barman, strigă doamna Reilly. Adă o cîrpă. Unu' din clienţi ş-a vărsat băutura.
- N-are nici o importanţă, dragă, spuse supărat tînărul, ridicînd o sprînceană spre Ignatius şi mama lui. Oricum, cred că am greşit barul.
- Nu te necăji, puiule, îl consolă doamna Reilly. Ce băutură ai acolo-n pahar? Arată ca siropu' de ananas.
- Chiar dacă ţi-aş descrie-o, mă îndoiesc că ai înţelege ce este.
- Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu scumpa şi iubita mea mamă?
- Ia ţine-ţi gura, malacule, se răsti tînărul. Mai bine uită-te la haina mea!
- E absolut grotescă.
- Hai s-o lăsăm baltă! Să fim prieteni, interveni doamna Reilly cu buzele pline de spumă. Avem destule bombe şi chestii d-astea.
- Pe care trebuie să spun că fiul dumitale pare încîntat să le arunce.
- Încetaţi amîndoi! Ăsta-i un loc unde tot omu' trebe să se distreze un pic. Doamna Reilly zîmbi spre tînăr. Hai să-ţi iau o băutură, drăguţă, în locul ăleia pe care ai vărsat-o. Iar eu cred c-am să mai vreau o Dixie.
- Trebuie neapărat să plec, o refuză tînărul, cu un suspin. În orice caz, îţi mulţumesc.
- Pe-o noapte ca asta? se miră doamna Reilly. Nu lua-n samă ce-a zis Ignatius. De ce nu stai să vezi spectacolu'?

Tînărul îşi rostogoli ochii spre cer.
- Zău aşa, îşi întrerupse şi blonda tăcerea. Mai vezi şi tu nişte funduri şi ţîţe.
- Mamă, interveni rece Ignatius, am impresia că tu îi încurajezi pe oamenii aceştia ridicoli.
- Tu ai fost ăl de voiai să rămîi, Ignatius.
- Da, am vrut să rămîn ca observator. Nu doresc în mod special să mă socializez.
- Scumpule, ca să-ţi spun adevăru', nu mai pot suporta s-ascult încă o dată în seara asta istoria aia cu autobuzu'. Mi-ai spus-o deja de patru ori de cînd am venit aici.
Ignatius păru jignit.
- Nu bănuiam deloc că te plictisesc. La urma urmei, călătoria aceea cu autobuzul a fost una dintre cele mai instructive experienţe din viaţa mea. Ca mamă, ar trebui să te intereseze traumele care mi-au format concepţia despre lume.
- Ce-i cu autobuzu'? întrebă blonda, mutîndu-şi scaunul lîngă Ignatius. Eu sînt Darlene. Îmi place s-ascult cîte o povestire bună. Ştii vreuna piperată?

Barmanul trînti berea şi paharul cu daiquiri în faţa lor, tocmai cînd autobuzul îşi începea călătoria către mijlocul abisului.
- Uite, un pahar curat, rînji barmanul spre doamna Reilly.
- Ce drăguţ! Uite, Ignatius, mi-a dat pahar curat.

Dar fiul ei era prea preocupat de sosirea la Baton Rouge ca să o audă.
- Ştii, drăguţule, îi spuse doamna Reilly tînărului, eu şi băiatu' meu am fost într-o-ncurcătură azi. Era să-l aresteze poliţia.
- O, Doamne! Poliţiştii sînt întotdeauna greu de convins, nu-i aşa?
- Mda, şi Ignatius l-a făcut cu ou şi cu oţet.
- Ce Dumnezeu făcea?
- Nimic. Stătea doar ş-o aştepta pe biata lui mamă.
- Îmbrăcămintea lui e destul de bizară. Cînd am intrat înăuntru, am crezut că-i un fel de artist sau aşa ceva, deşi m-am străduit să nu-mi închipui despre ce artă ar fi vorba.
- Îi tot spun să nu mai umble aşa, da' nu m-ascultă. Doamna Reilly privi spatele cămăşii de flanelă a fiului ei şi părul care i se încreţea la ceafă. Ce haină frumoasă ai!
- O, asta? spuse tînărul, pipăindu-şi catifeaua de pe o mînecă. Nu-ţi ascund că a costat o avere. Am găsit-o într-un butic cochet din Village.
- Nu s-ar zice că eşti de la ţară.
- Vai de mine! Tînărul suspină şi îşi aprinse alt Salem, pocnind din brichetă. Vorbeam despre Greenwich Village din New York, iubito. Dar pentru că veni vorba, unde ai găsit pălăria asta? E fantastică.
- O, Doamne, o am de la prima comuniune a lui Ignatius.
- Nu vrei s-o vinzi?
- Cum aşa?
- Mă ocup cu vînzarea hainelor vechi. Îţi dau zece dolari pentru ea.
- Aiurezi! Pentru asta?
- Cincisprezece?
- Serios? Doamna Reilly îşi scoase pălăria. Uite-o aici, drăguţule.

Tînărul îşi deschise portofelul şi-i întinse doamnei Reilly trei bancnote de cîte cinci dolari. Sorbind ultimele picături din pahar, se ridică şi spuse:
- Acum chiar că trebuie să plec.
- Aşa curînd?
- Am fost absolut încîntat să te cunosc.
- Ai grijă, că-i frig şi umezeală afară.

Tînărul zîmbi, puse cu grijă pălăria sub trencicot şi ieşi din bar.
- Radarele, îi spunea Ignatius lui Darlene, sînt evident ceva sigur. Se pare că şoferul taxiului şi cu mine am lăsat mici puncte negre pe ecranul lor tot drumul după ce-am plecat din Baton Rouge.
- Ai apărut pe radar, căscă Darlene. Nu mai spune!
- Ignatius, trebe să plecăm, spuse doamna Reilly. Mi-e foame.

Se întoarse spre el şi răsturnă sticla cu bere care căzu şi se sparse într-o mulţime de cioburi cafenii.
- Mamă, nu cumva îmi faci o scenă? întrebă Ignatius iritat. Nu vezi că stau de vorbă cu domnişoara Darlene? Ai prăjituri cu tine. Mănîncă-le! Tot timpul te plîngi că nu mergi nicăieri. Am crezut că îţi face plăcere să-ţi petreci seara în oraş.

Ignatius se reîntorsese la radar, aşa încît doamna Reilly băgă mîna în cutie şi scoase un fursec cu cacao.
- Vrei unul? îl întrebă pe barman. E bun. Am şi prăjiturele pentru vin. Barmanul se prefăcu că îi trebuie ceva de pe rafturile din spatele său.
- Îmi miroase a prăjiturele pentru vin, strigă Darlene, uitîndu-se dincolo de Ignatius.
- Ia una, drăguţo, o îndemnă doamna Reilly.
- Cred că am să iau şi eu una, spuse Ignatius. Cred că merg cu coniac.

Doamna Reilly înşiră cutiile deschise pe tejghea. Pînă şi omul cu formularul de curse acceptă o pricomigdală.
- Da' unde-ai găsit prăjiturelele astea pentru vin, doamnă? o întrebă Darlene pe doamna Reilly. Sînt bune şi fragede.
- La Holmes, păpuşo. Ai de unde-alege. Au de toate felurile.
- Sînt destul de gustoase, încuviinţă Ignatius, trecîndu-şi limba moale şi roz peste mustaţă ca să vîneze firimiturile. Cred că am să iau şi o pricomigdală, două. Totdeauna am considerat nuca de cocos un aliment fibros bun.

Îşi alese cu atenţie o prăjitură din cutie.
- Mie-mi place to'deauna să sfîrşesc masa c-o prăjitură bună, mărturisi doamna Reilly barmanului, care-i întoarse spatele.
- Pun pariu că găteşti bine, nu-i aşa? întrebă Darlene.
- Mama nu găteşte, afirmă Ignatius pedant. Ea arde.
- Şi eu găteam cînd eram măritată, le povesti Darlene. Da' foloseam mai mult conserve. Îmi place orezu' ăla spaniol. Şi spaghetele cu sos de roşii.
- Mîncarea la conservă e perversă, afirmă Ignatius. Bănuiesc că pînă la urmă e foarte dăunătoare sufletului.
- Doamne, iar m-a luat durerea de cot, oftă doamna Reilly.
- Lasă-mă, te rog. Nu vezi că vorbesc? o apostrofă fiul ei. Eu nu mănînc niciodată conserve. Am încercat o dată şi am simţit că mi se atrofiază intestinele.
- Eşti şcolit bine, constată Darlene.
- Ignatius a terminat universitatea. Apoi a mai petrecut pe acolo vreo patru ani ca să dea un fel de doctorat. Ignatius a absolvit strălucit.
- "A absolvit strălucit", repetă Ignatius înciudat. Te rog defineşte-ţi termenii. Ce vrei să spui mai precis prin "a absolvi strălucit"?
- Nu vorbi aşa cu maică-ta, îl mustră Darlene.
- O, uneori se poartă rău cu mine, spuse tare doamna Reilly şi începu să plîngă. Nici nu ştii! Cîn' mă gîndesc la tot ce-am făcut pentru băiatu' ăsta!
- Mamă, despre ce vorbeşti?
- Nu m-apreciezi deloc.
- Încetează imediat cu asta. Mă tem că ai băut prea multă bere.
- Te porţi cu mine de parc-aş fi un gunoi. Am fost prea bună. Doamna Reilly suspina. Se întoarse spre Darlene. Am cheltuit toţi banii din asigurarea bietei bunici Reilly ca să-l ţin la universitate opt ani şi de-atunci n-a făcut decît să stea-n casă şi să se uite la televizor.
- Ar trebui să-ţi fie ruşine, îl dojeni Darlene pe Ignatius. Un ditai omu' ca tine. Ia te uită la biata maică-ta!

Doamna Reilly îşi aşezase plîngînd capul pe bar, fără să lase din mînă paharul cu bere.
- E ridicol, mamă. Încetează!
- Dacă ştiam că eşti aşa de crud, dom'le, nu-ţi ascultam ţicnelile alea despre drumu' cu autobuzu' Greyhound.
- Ridică-te, mamă.
- Chiar arăţi ca un ţicnit de fapt, continuă Darlene. Ar fi trebuit să-m' dau sama. Uite numa' cum plînge săraca maică-ta.

Darlene îl împinse pe Ignatius ca să se ridice de pe scaun, dar îl făcu să se răstoarne peste mama lui care se opri brusc din plîns şi gemu:
- Cotu' meu!
- Ce se petrece aici? întrebă o femeie din pragul uşii capitonate cu imitaţie de piele verzuie a localului. Era o femeie înaltă şi impozantă, de vîrstă mijlocie, cu trupul bine făcut, acoperit de un pardesiu negru care strălucea ud de ploaie. Lipsesc doar pentru cîteva ore ca să fac nişte cumpărături şi uite ce se-ntîmplă. Trebe să stau aici tot timpu' măi fraţilor, să vă păzesc să nu-mi ruinaţi investiţiile.
- Sînt doi beţivi, îi explică barmanul. Le-am dat eu de-nţeles de la-nceput că nu sînt bine veniţi. Dar s-au lipit ca muştele şi nu se dau duşi.
- Şi tu, Darlene? întrebă femeia. Văd că eşti prietenă la cataramă cu ei. Vă jucaţi pe scaunele mele?
- Tipu' ăsta se poartă rău cu mamă-sa, explică Darlene.
- Mamă? Acum am început să avem şi mame pe aici? S-a împuţit rău de tot treaba.
- Daţi-mi voie, vă rog, se amestecă Ignatius.

Femeia îl ignoră şi privind spre cutia de prăjituri de pe bar, desfăcută şi goală, spuse:
- Cineva a făcut şi picnic. Fir-ar să fie! V-am spus măi fraţilor să fiţi atenţi la furnici şi şobolani.
- Daţi-mi voie, vă rog, repetă Ignatius, să vă atrag atenţia că este de faţă mama mea.
- Bafta mea, să am porcării dintr-astea împrăştiate peste tot, tocmai cînd caut un om de serviciu. Femeia privi spre barman. Scoate-i pe ăştia doi afară.
- Da, domnişoară Lee.
- Nu-ţi face griji, spuse doamna Reilly. Plecăm oricum.
- Bineînţeles că plecăm, întări Ignatius, păşind greoi spre uşă şi lăsînd-o în urmă pe mama lui care se trudea să se dea jos de pe scaun. Grăbeşte-te, mamă. Femeia aceasta arată ca un comandant nazist. S-ar putea să ne şi lovească.
- Aşteaptă! strigă domnişoara Lee, apucîndu-l pe Ignatius de mînecă. Cît datorează indivizii ăştia?
- Opt dolari, îi spuse barmanul.
- Asta-i tîlhărie la drumul mare, tună Ignatius. Vă va contacta avocatul nostru.

Doamna Reilly plăti cu două dintre bancnotele pe care i le dăduse tînărul şi cînd trecu clătinîndu-se pe lîngă domnişoara Lee, îi şopti:
- Ştim cînd nu sîntem doriţi. Ne putem duce în altă parte.
- Foarte bine, răspunse domnişoara Lee. Daţi-i bătaie. Să ai de-a face cu clienţi ca voi e ca sărutu' morţii.

După ce uşa capitonată se închise în spatele doamnei Reilly, domnişoara Lee spuse:
- Nu mi-au plăcut niciodată mamele. Nici chiar a mea.
- Mama mea a fost o curvă, se băgă în vorbă omul cu formularul de curse, fără să-şi ia privirea de pe hîrtie.
- Mamele nu ştiu decît să mănînce rahat, declară domnişoara Lee scoţîndu-şi haina de piele. Şi acum, Darlene, hai să stăm puţin de vorbă.

Afară, doamna Reilly îşi luă fiul de braţ ca să se sprijine, dar, oricît se străduiau, înaintau foarte încet, deşi lateral parcă se mişcau ceva mai uşor. Mersul lor părea să urmeze o schemă: trei paşi repezi spre stînga, pauză, trei paşi repezi spre dreapta, pauză.
- Ce femeie îngrozitoare! spuse doamna Reilly.
- O negare a tuturor calităţilor omeneşti, întări Ignatius. Dar ia spune, cît e de departe maşina? Sînt foarte obosit.
- Pe St. Ann Street, puiule. La numa' cîteva blocuri.
- Ţi-ai uitat pălăria la bar.
- O, i-am vîndut-o lu' tînărul ăla.
- Ai vîndut-o? De ce? M-ai întrebat şi pe mine dacă sînt de acord să o vinzi? Eram extrem de ataşat de pălăria aceea.
- Îmi pare rău, Ignatius. Nu ştiam că-ţi place aşa mult. N-ai pomenit niciodată de ea.
- Îi purtam o afecţiune nerostită. Îmi amintea de anii copilăriei. Era o verigă care mă unea cu trecutul.
- Da' mi-a dat cinşpe dolari, Ignatius.
- Te rog, nu mai vorbi despre ea. Toată povestea asta e un sacrilegiu. Dumnezeu ştie ce întrebuinţări degradante va găsi acelei pălării. Ai cei cincisprezece dolari la tine?
- Mai am şapte.
- Atunci de ce nu ne oprim să mîncăm ceva? Ignatius arătă un cărucior de la colţul străzii. Avea forma unui crenvurst pe roţi. Am impresia că vînd crenvurşti lungi de un sfert de metru.
- Crenvurşti, puiule? Cu toată ploaia şi frigu' ăsta ţie-ţi arde să stăm afară şi să mîncăm crenvurşti?
- Mi-a trecut prin minte.
- Nu, se împotrivi doamna Reilly, cu o hotărîre de om beat. Hai acasă. Or'cum, n-aş mînca nimic din cărucioarele alea slinoase. Vînzătorii ăştia sînt o şleahtă de vagabonzi.
- Dacă insişti, acceptă Ignatius îmbufnat. Deşi mi-e destul de foame, iar tu tocmai ai vîndut un memento al copilăriei mele pe treizeci de arginţi, am putea spune.

Continuară mica lor schemă de paşi pe dalele umede de pe Bourbon Street. Pe St. Ann găsiră cu uşurinţă Plymouth-ul. Acoperişul lui înalt se ridica deasupra tuturor celorlalte automobile, fiind trăsătura lui cea mai reuşită. Plymouth-ul era întotdeauna uşor de găsit în parcările magazinelor universale. Doamna Reilly urcă de două ori pe trotuar, încercînd să scoată maşina din locul unde era parcată şi lăsă urma unei bare de protecţie tip Plymouth 1946 pe capota Volkswagen-ului din spate.
- Nervii mei! se plînse Ignatius. Era tolănit pe bancheta din spate astfel încît de afară nu se vedea decît vîrful şepcii lui verzi de vînătoare, arătînd ca o bucată promiţătoare de harbuz. Din spate, unde stătea întotdeauna deoarece citise undeva că locul de lîngă şofer era cel mai periculos, urmărea cu dezaprobare manevrele violente şi neîndemînatice ale mamei sale. Bănuiesc că ai distrus complet biata maşinuţă pe care cineva a lăsat-o cu inocenţă în spatele acestui autobuz. Mai bine ai reuşi să pleci de aici înainte să apară proprietarul ei.
- Taci din gură, Ignatius. Mă faci să mă enervez, se răsti doamna Reilly, uitîndu-se la şapca de vînătoare în oglinda retrovizoare.

Ignatius se ridică de pe banchetă şi privi înapoi.
- Maşina din spate este complet distrusă. Carnetul tău de conducere, dacă într-adevăr ai unul, îţi va fi cu siguranţă ridicat. Şi nu pot decît să le dau dreptate.
- Lasă-te jos şi trage un pui de somn, îl sfătui mama lui, în timp ce maşina zvîcnea din nou îndărăt.
- Cum îţi închipui că aş putea dormi? Mă tem că viaţa mi-e în pericol. Eşti sigură că întorci volanul în direcţia bună?

Cu un salt brusc, maşina ieşi din locul unde fusese parcată şi, derapînd pe caldarîmul umed, intră într-un stîlp care susţinea un balcon din fier forjat. Stîlpul căzu într-o parte şi Plymouth-ul se izbi de clădire.
- O, Doamne! ţipă Ignatius de la spate. Acum ce-ai mai făcut?
- Cheamă un preot.
- Nu cred că sîntem răniţi, mamă. Totuşi, mi-ai distrus stomacul pentru următoarele cîteva zile. Ignatius coborî una dintre ferestrele din spate şi cercetă aripa care se ciocnise de zid. Vom avea, cred, nevoie de un far nou pe partea aceasta.
- Ce-o să ne facem?
- Dacă aş conduce eu, aş băga în marşarier şi aş şterge-o frumuşel de la locul faptei. Cu siguranţă că cineva va cere despăgubiri. Proprietarii acestei case dărăpănate aşteaptă de ani de zile o asemenea ocazie. Probabil varsă ceva unsuros pe stradă, după căderea nopţii, în speranţa că vreun şofer ca tine va aluneca spre cocioaba lor. Dădu drumul unui rîgîit. Mi s-a dat peste cap digestia. Simt cum încep să mă umflu.

Doamna Reilly schimbă viteza şi începu să dea încet înapoi. Pe cînd maşina se mişca, deasupra capetelor lor se auzeau desprinzîndu-se aşchii, scînduri care trosneau şi un scrîşnet de metal. Balconul începu să cadă în bucăţi mari, care răsunau pe acoperişul maşinii cu pocnete seci, grele, ca de grenade. Automobilul, ca şi cum ar fi fost bătut cu pietre, se opri din mişcare şi o bucată de ornament din fier forjat făcu ţăndări una dintre ferestrele laterale din spate.
- Puiule, eşti bine? întrebă speriată doamna Reilly, cînd bombardamentul părea să fi ajuns la final.

Ignatius scoase un zgomot ca de vomă. Ochii şi albaştri şi galbeni îi lăcrimau.
- Spune ceva, Ignatius, îl imploră mama sa, întorcîndu-se tocmai la timp ca să-l vadă scoţînd capul pe fereastră şi vomitînd pe partea unde era lovită maşina.

Agentul de stradă Mancuso mergea încet pe Chartres Street, îmbrăcat în pantaloni mulaţi pe picior şi un pulover galben, la sugestia sergentului care îi spusese că aşa va avea posibilitatea să aresteze persoane cu adevărat şi de-a binelea suspecte, nu bunici sau băieţi care îşi aşteaptă mamele. Costumul constituia pedeapsa pe care i-o aplicase sergentul. Singura lui responsabilitate de acum înainte va fi să aresteze persoane suspecte, iar la secţie există o garderobă care îi va permite să fie alt personaj în fiecare zi. Nenorocit, Mancuso îşi pusese pantalonii strîmţi în faţa sergentului, care-l împinsese afară, poruncindu-i sa-şi bage minţile în cap sau să se lase de meserie.
În cele două ore de cînd se plimba prin Cartierul Francez, nu capturase pe nimeni. De două ori lucrurile păruseră promiţătoare. Oprise un tip care purta beretă şi îi ceruse o ţigară, dar omul îl ameninţase că va chema poliţia. Apoi acostase un tînăr îmbrăcat într-un trenci şi cu o pălărie de damă pe cap, însă tînărul îl pălmuise şi o luase la sănătoasa.

În timp ce agentul de stradă Mancuso mergea pe Chartres Street, frecîndu-şi obrazul care încă îl mai ustura în urma palmei primite, auzi ceva ce părea a fi o explozie. În speranţa că vreun individ suspect a aruncat o bombă sau s-a împuşcat, dădu colţul în goană, intrînd pe St. Ann Street şi văzu şapca verde de vînătoare vomitînd printre ruine.