Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Translatio

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Amertume des pierres / Amărăciunea pietrelor


Jean-Claude Izzo

25.10.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

I



Le soleil.
Le corps proche du cri.



Blanc,
et rien ne s'écrit dans l'aveuglement.



Dans les marges :
les heures d'insolence.



Mots usuels,
les pierres d'un langage en ruine.



Usure des jours.
L'oubli sur l'instant.



Silex ?



Cri
et tout l'or du corps.





II



Bleu majeur
soudain,
avant que je ne sache
quels mots aujourd'hui j'oublierai.



Cri blanc,
donc.



Ainsi se lève le jour,
et me surprend.



Combien de fois
ai-je ordonné un moratoire des heures ?



Passe la mort.



Le temps de boire
au fond d'un bol de faïence
la dernière goutte d'un lait de chèvre.



Survivre
dans le rythme millénaire
de l'ombre et de la lumière.



Avec force :
d'un pas alors, j'éventre le jour.



Le soleil émergé des crêtes,
s'effiloche entre les doigts.



La vie passe.





À chaque mot je me perds. À chaque geste je m'éloigne encore. Égaré et seul donc. Ainsi ai-je voulu sans doute.





III



Obstiné. Et rien de plus.
Je me livre aux ruines
à corps perdu sur les pierres nues.



- C'est déjà ici une saison de pierres.



Terre oubliée et presqu'aveugle.
D'où provient le silence ?
et qui, à l'argile, rendra enfin son sang ?



Poussière et lumière.
Et les pierres s'érodant au bleu du ciel.



Éternité relative,
la pénombre des minéraux.



Amertume des pierres érigées en saison.





Et mon corps en appel comme la nuit en appel à l'oubli.





IV



Pierres !
Et quel vacarme !



Sur les phrases du soleil,
à coup d'ailes,
sombres virgules,
le noir envol des corbeaux.



Cri.



Mon sang bat le rappel des aurores.



Langage aigu et dur
de la campagne misère,
de l'absence arpentant l'oubli des jours.



Surexposé,
je,
sur le paysage,
intrus.



De quelles mains
chasser les charognards ?





V



Le paysage
alors que s'efface le jour.



À plat.
Et nu.



Opulente lumière,
épaisse, basse :
et les reliefs en émergence.



Géographie
- mais à quoi bon dire le lieu ?
Pas plus que l'âge des chaînes
nous ne savons le nom des sources.



Se taire, par respect,
alors que le ciel
en accroc aux arrêtes vives
rompt d'avec la lumière.
Et crie.



S'imposer le silence
une nouvelle fois,
l'instant de ce déchirement.



Seule alors la beauté
pour pallier notre ignorance.





VI



Précédant les vents,
en avance sur les saisons,
en deçà des neiges
et au-delà des grandes chaleurs,
dans l'oubli,
et sans nom,
sans visage ni corps,
je suis
comme je serais mort :



transparent,



ouvert à la lumière
sur l'heure sans trace,
déjà pourriture
et presque poussière.



Les ruines au cœur
alors que la terre se dissipe.



Le silence
me décompose.



Sans un cataclysme
il ne restera rien de moi.

I



Soarele.
Trupul în preajma strigătului.



Alb,
şi nici o urmă nu se înscrie în orbire.



La hotare:
orele necuviinţei.



Vorbe fără însemnătate,
pietrele unui grai pustiit.



Oboseala zilelor.
Uitarea de peste clipă.



Cremene?



Strigăt
şi tot auriul trupului.





II



Albastru de căpătîi
dintr-o dată,
înainte să aflu
ce cuvinte voi uita astăzi.



Strigăt alb,
aşadar.



Astfel se face zi,
şi pe nepregătite mă ia.



De cîte ori
n-am cerut un răgaz pentru ore?



Trece şi moartea.



Răstimp pentru a sorbi
din restul unei cupe de cinie
ultima picătură din laptele de capră.



Să supravieţuieşti
în ritmul străvechi
al umbrei şi al luminii.



Cu tărie:
dintr-un pas doar, spintec ziua.



Soarele înălţat pe după stînci,
se destramă printre degete.



Viaţa trece şi ea.





Cu fiecare cuvînt mă rătăcesc. Cu fiecare gest mă îndepărtez şi mai mult. Pierdut şi singur, aşadar. A fost voinţa mea, fără doar şi poate.





III



Încrîncenat. Şi nimic mai mult.
Mă predau ruinelor
fără tăgadă peste pietrele secătuite.



- A venit deja un anotimp al pietrelor.



Pămînt uitat şi aproape orb.
De unde vine tăcerea?
şi cine lutului îi va înapoia dîra de sînge?



Praf şi lumină.
Şi pietrele tocindu-se în albastrul cerului.



Trecătoare nemurire,
penumbra mineralelor.



Amărăciune a pietrelor preschimbate în anotimp.





Iar trupul meu într-o chemare precum noaptea chemînd uitarea.





IV



Pietre!
Şi ce zarvă!



Peste rîndurile soarelui,
dintr-o bătaie de aripă,
virgule întunecate,
zborul negru al corbilor.



Strigăt.



Sîngele meu zvîcneşte în ritmul zorilor.



Grai ascuţit şi crîncen
al ţărînei sărmane,
al absenţei urcînd peste uitarea zilelor.



Vădit,
eul,
în peisaj,
nepoftit.



Dintre ce mîini
să alungi căutătorii de stîrvuri?





V



Peisaj
în vreme ce ziua se destramă.



Întins.
Şi gol.



Lumină cotropitoare,
împlinită, joasă:
şi forme ce stau să crească.



Geografie
- dar la ce bun să numeşti locul?
Nu ştim numele izvoarelor,
şi nici vîrsta stejarilor.



Smerit, să taci,
pe cînd cerul
zdrelit pe culmi ascuţite
se desparte de lumină.
Şi strigă.



Să readuci tăcerea
încă o dată,
clipa acestei destrămări.



Frumuseţea numai
pentru a ne ascunde nesăbuinţa.





VI



Ieşind în calea vînturilor,
venind înaintea anotimpurilor,
dincoace de zăpezi
şi dincolo de căldurile cotropitoare,
în uitare,
şi fără de nume,
fără chip, fără trup,
sînt
ca şi mort:



străveziu,



deschis către lumină
peste ora cea fără urmă,
putreziciune de pe acum
şi pulbere.



Surpări în inimă
în vreme ce pămîntul se împrăştie.



Tăcerea
mă descompune.



Fără o nenorocire
nimic nu va mai rămîne din mine.












Referinţa:

Jean-Claude Izzo - «Amertume des pierres», în volumul L'aride des jours, Photographies de Catherine Bouretz, Nice, Les Éditions du Ricochet / Marguerite Tiberti, 1999, 93 p. in 8o, ISBN 2-911013-25-5, p. 57-72.



Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer