Ce deosebită e formularea asta...
Așa ca o lumânare, am văzut cum "ceara" i se consumă... se face tot mai mică... de la tot ce a avut de "ars" în viață asta... Și în ultimele zile, pentru că deja era tot mai puțin corp care să o susțină, am văzut și flacăra pălind... până s-a stins de tot.
Corpul ei se reîntoarce în Pământ. Și mă conectez acum la ce îmbogățire e în drumul asta. Celule cu amintiri de VIAȚĂ se vor amestecă în pământ... se vor alchimiza, și Pământul este acum mai bogat decât a fost înainte. Cu încă o viață TRĂITĂ.
Îi simt sufletul de ceva vreme deja, poate câțiva ani, cum se tot eliberează. Parcă e singurul cuvânt oarecum potrivit. E tot mai puțină... constrângere. Am văzut abandon, renunțare (da, nu a fost mereu cu spațiu ușor), letting go... și multă Lumină. Din ce în ce mai multă Lumină. Dincolo de corpul asta care a făcut tot ce a știut mai bine, am văzut în perioada asta, o lumina care uneori umplea încăperea.
A fost o zi săptămâna trecută, prima în care nu s-a mai ridicat din pat. Și nu a vrut să mai mănânce. Am avut onoarea să fiu martoră la asta... Pentru că buna, în ziua aia de sâmbătă, a fost cu Dumnezeu. Stăteam în genunchi lângă patul ei (mă dusesem să îi schimb scutecul și să îi dau de mâncare, dar nu m-a lăsat) și ea uita că sunt acolo. Așa că am putut fi și să o văd... Am văzut ceva foarte asemănător cu momentele când bebelușii sunt așa... în lumea lor... - eu știu că Andrei, când era bebeluș, vorbea cu îngeri. Le gângurea și le zâmbea și întindea mâinile spre ei. Buna mea doar ofta acum... a eliberare... parcă mai avea de dat jos un strat de corp... și din când în când spunea așa... din adânc... nu era din gât sunetul, ci din burtă... spunea Doaaamnee... Atât. Oftând. Nu știu cum să pun în cuvinte mai bine ce a fost acolo și cum am trăit. Că înțeleg că lumea a pus peste moarte un voal cenușiu. Și devine "greu" și apăsător să vorbim despre moarte. Dar eu am trăit cu buna mea o binecuvântare. Buna mea a fost cu Dumnezeu. Așa cum suntem și noi mereu doar că nu ne mai dăm seama... corpul ei devenind din ce în ce mai puțin relevant, a putut să rămână doar suflet...
Nu sunt adepta unei religii. Și în același timp, cred și SIMT. Forma structurată pe care religia o dă, mi se potrivește prea puțin. Dar cred. Și fiind în spațiul bunei Ana în acea sâmbătă săptămâna trecută, AM TRĂIT... am fost martoră la cum bunica mea era în spațiul lui Dumnezeu. Cum refuza mâncare și să fie schimbată, erau puține lucruri pe care le puteam face... De altfel, ea era mult cumva între lumi, dar când își dădea seama că sunt acolo, ori pentru că mă mișcăm, sau spuneam ceva, sau chiar și când am atins-o ușor, ca să o mângâi, era așa ca la revenirea dintr-o transă... și se uita la mine și începea să tușească, sau se văita a durere... Corpul ei, încă aici, trăia și greul ultimelor zile. Dar sufletul ei, lăsat liber acum, tot mai liber, arăta așa de luminos că parcă întreaga încăpere era plină de Lumină.
Așa că am stat ca un martor tăcut. Holding the space și atât. Am stat doar să fiu cu ea... Și trăiesc binecuvântare că am primit clipa asta... Să fiu cu Moartea fără să fiu în durere... fără să fie despre durere.
Nu știam atunci dacă ea va mai trăi peste noapte sau nu, așa că am simțit să o întreb dacă vrea să spunem un Tatăl Nostru. Și în clipa aceea, buna mea și-a deschis ochii larg și m-a privit până în suflet, mi-a luat mâinile în mâinile ei, și a început ea "Tatăl Nostru care ne ești în Ceruri, Sfințească-se numele Tău...". A spus toată rugăciunea. Toate cuvintele. Clar și răspicat. Până la capăt. Buna asta care întreaga zi a părut că nu ne mai cunoaște, că nu mai înțelege ce i se spune...
Câteva zile mai târziu, zile în care a refuzat în continuare mâncarea și părea că doar se vaietă și atât, a fost chemat un preot. Și din nou, omul asta care nu mai părea că e aici cu noi, a revenit ca să primească lingurița de împărtășanie...
Eu nu mai merg la biserica de mult. Mă rog așa cum știu și simt eu în sufletul meu. E loc în mine pentru multe forme în care oamenii se conectează la ceva mai larg, mai presus (mda... nu neapărat cred că ne e mai Sus Dumnezeu... cred doar că e mai cuprinzător:D), mai dincolo de lumea asta concretă... Dar bunica mea a murit cu Biblia la cap și în ultimii ani a citit cartea ei de rugăciuni de mii de ori. Pentru ea, era cu Sens. Și era un sens adânc... Pentru mine a rămas cu spațiul ăsta de Lumină și...parcă tot mai ușor.
În viața asta am primit în urmă cu câțiva ani un dar. Am fost invitată să văd bebeluși născându-se. Și am însoțit în vremea aceea câteva femei în drumul ăsta. Cu smerenie a fost drumul. Pentru că și acolo, ca și aici, nu prea poți să faci mare lucru. Să iei din durere nu ai cum. Să faci să fie mai... ușor, nu se poate. Așa că am avut și acolo de a vedea, doar de a sta și A FI, am avut doar să fiu martor al unui moment sfânt. O mamă trecând prin a-și depăși orice limită credea în interiorul ei că are, și un suflet făcându-și tranziția dinspre lumea subtilă înspre concret... tot mai concret...
Cu bunica mea, am putut să văd acum drumul invers.
Pentru corp, pare că tranzițiile astea sunt grele. Nu aș generaliza, că nu știu... dar asta e ce pot eu percepe acum, din locul asta unde sunt. Și de asta cred eu că ne e greu cu moartea. Auzisem cândva că Dacii aveau ca ritual, ca obicei, ca atunci când cineva se năștea, să jelească, să îi plângă faptul că a venit acum în lumea asta, și viața de aici mai mereu nu e una simplă de dus, că va avea de trecut prin greutăți și că va fi singur pe drum... Când cineva murea, ei se veseleau. Pentru că în sfârșit acel om a scăpat de tot greul care este de trăit aici. Și se eliberează, se reîntoarce în Lumină, la Dumnezeu (mă rog, ei aveau zeii lor, dar e același lucru în fond)...
Și știu că am mai scris despre asta aici: atelier.liternet.ro/Mihaela-Bar/Despre-moarte cu un an în urmă...
Dar pare că Greul e despre cei care rămân în urmă celui care a plecat. Cei care și-au împletit viața cu el, și acum au de despletit bucăți. Și de trăit un gol. E golul din noi. Nevoia noastră de Împreună pe care o avem atât de acut de trăit în viața asta...
Și uite că vine Iarna. Că toamna e tot mai spre final și încet dă loc unui alt spațiu. Viața din afară se retrage tot mai mult. Zilele astea piticii au adunat forța de viață care s-a tot retras, mai întâi din frunze, apoi spre crengi și tulpină, și acum ajunsese în capete de rădăcini... au adunat lumina asta de viață și o duc în centrul Pământului să o îngrijească până la primăvară, să poată să stea, să fie, să o lase să se alchimizeze, să se îmbogățească, să adune Nou și încă mult mai multă lumină și forță și viață, pentru ca la primăvară să poată din nou ieși în afară... Și "primăvara" asta lăsată cu ghilimele, e de fapt momentul cel mai potrivit. Natura știe. Nu sunt dubii. E clar când frunzele au de a cădea. E clar când doar avem de a sta... înăuntru. În noi. Cu Dumnezeu și Lumina. Și apoi tot nu depinde de noi, ci doar în ordinea asta atât de clară a lumii, când avem de a ieși din nou la Viață.
Iarna se apropie. Am scris despre iarnă un pic aici (atelier.liternet.ro/Mihaela-Bar/Sarbatoare-Și-Lumina) și aici (atelier.liternet.ro/Mihaela-Bar/Drum-Lumina-Pas-cu-pas) anul trecut. Despre cum aleg să opresc un pic din iureșul exterior, ca să revin la Mine. La a încarcă Înăuntrul meu. La a hrăni mai mult sufletul...
Și uite că bunica mea a ales să plece în prag de iarnă. Se retrage și ea înăuntru pentru "iarna" ei. Pământul devine mai bogat, primindu-i amintirile unei vieți trăite frumos. Și sufletul primește hrană acum... doar Lumină acum, fără "complicațiile" vieții de aici.
Noi toți ne îndreptăm spre iarna asta calendaristică. Și este clar invitație de a o onora. De a ne reîntoarce la ce e Important... dar no... în fond toate sunt alegeri. Natura invită și susține.
E un moment bun pentru Înăuntru. Și pentru a "aprinde Lumina" din suflete. Pentru a ne reaminti de Lumina din noi...
Săptămânile trecute, cândva, am descoperit din întâmplare o idee de cadou. O carte-album în care bunicile să poată să le scrie nepoților despre viața lor. Amintiri care de multe ori se pierd printre lucruri uitate, sau printre chestii care par mai importante. Cartea e de aici: familium.ro/20-bunico-povestete.
Apoi am văzut că și Narcisa Suciu a scris o carte pentru mame... nu am citit-o încă, dar am comandat-o acum și pe ea - bookzone.ro/mama-povestește-mi-despre-tine/
Pentru că mi-am dat seama cât de puține știu de adevăratelea despre viață mamei mele și a bunicii. Știu povești. Unele repovestite de multe ori. Și totuși, parcă niciodată nu a fost loc de a asculta cu adevărat. A fost despre răni. Despre amintiri grele pe care nu le putem vindeca. Despre lucruri neterminate...
Și uite că în prag de iarnă, cartea asta a venit ca o invitație și ea, tot despre înăuntru. Cum ar fi să ne cunoaștem părinții și bunicii ca Oameni. Dincolo de faptul că au fost Părinții sau Bunicii noștri. Sunt Femei și Bărbați trăind o Viață. Cu lucruri frumoase și altele mai grele. Cu pasiuni și amintiri proprii care, unele, nu sunt despre noi, ci despre ei ca devenire...
Am simțit mare bucurie că mama mea încă trăiește și o pot întreba, că ne mai poate spune în cuvinte, scriind în cartea asta, lipind poze și aducându-și aminte.
Pentru cei care au plecat deja, amintirile lor sunt acum în Pământ. Și e așa un spațiu deosebit să înțeleg acum și asta... Nu e că sunt îngropate și gata, nu mai știe nimeni de ele. Nu. Exact invers. O dată cu celulele acelea care au format corpul celor care au plecat, celule pline de amintire de Viață, a ajuns în Pământul asta care ne cuprinde pe toți, AMINTIRE. Filtrată și purificată. Viețile străbunilor ne sunt baza. Așa cum plantele care "mor" toamna, hrănesc solul pentru ca la primăvară plante noi să poată răsări din sol mai Bogat.
Pfuu... nu e prima oară când aud asta, dar parcă e prima oară când intră altfel în mine.
Bunica mea s-a dus în noapte cu lună plină și eclipsă. Sub semnul Scorpionului care vorbește despre a elibera. Eliberarea aia adâncă. Și vorbește despre Întuneric și despre a merge în el... Pentru că nu mai e vreme de a sta doar să ne uităm din afară cu frică. Întunericul e doar spațiul în care nu am știut să mergem cu Lumină.
Și da... iarna, chiar dacă aduce întuneric cu zilele astea tot mai scurte și mai cenușii (în Alaska au început cele 2 luni în care e DOAR noapte), iarna e despre Lumina din noi. Tot întunericul este despre asta. Oprește puțin iureș de viață curgătoare și acaparatoare, și aduce atenția spre înăuntru și Dumnezeu...
Să îți fie drumul cu Lumină, bunica mea. Am văzut că deja a început așa. Și simt că așa este. Să îți fie cu pace și bine reîntâlnirea cu Dumnezeu fără greul de viață de aici. Tu oricum ai trăit în Lumină.
Mulțumesc pentru tot ce am trăit în viața asta alături de tine și împreună cu tine.
Ai fost mereu locul meu SIGUR. În casă și sub privirea ta, am avut loc să fiu mereu eu, așa cum sunt. Nu am regrete. Nu am lucruri care dor. Cu tine am trăit Binele. Și pentru asta îți mulțumesc până la Cer și înapoi. Pentru că tu pentru mine ai fost Bună. Buna... mereu bună cu mine...
Mulțumesc.
