Mă revolt / Scrisoare pentru mine / Pandemie. Eu / Super-puterea / Un vis etern

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaștere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Generală 59, Școala Generală 307 și Școala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.


Eu sunt Diana și Maria, dar porecla este Di. Am crescut în sala de karate, unde mă strigau "sora lui Drăgan". Ador arta, indiferent de forma ei. La cei 13 ani ai mei am încercat tot, de la muzică la sculptură, dar chemarea mea e teatrul, deoarece acolo pot crea povești cu propriul trup, fără a da greș.


"O zi frumoasă să aveți, la revedere!" îi spun doamnei profesoare de fizică după ce îi trimit testul completat. Ce zi frumoasă, dom'le? Nu putea fi mai proastă! Mi-am stors creierii încercând să rezolv toate exercițiile date si totuși, sper să primesc măcar un 8, să nu îmi stric prea mult media.

Închid apelul și mă duc în bucătărie să îmi pregătesc o cană cu ceai. Când deja o aud pe mama întrebându-mă ce am făcut la test și, bineînțeles, ce notă voi lua. Îi răspund jenată că mă aștept la un 8. Se așterne o liniște dureroasă. Oficial, o pot auzi spunând "Cum adică? Tu, elevă de 10, iei un 8 la fizică? Sunt dezamăgită de tine!" dar în locul ei grăiește tata, care ne observă de pe un scaun din capătul mesei: "Foarte bine!, Stai liniștită, sunt sigur că te-ai descurcat!" Îi zâmbesc în semn de apreciere și mă întorc în camera mea, pentru a-mi bea ceaiul în pace. Dintr-o dată, îmi aud părinții discutând. De curiozitate mă așez în liniște la birou și le ascult cu grijă conversația, iar după cum mă așteptam, mama era revoltată din cauza notei mele.

Revoltată? De ce este ea revoltată? Știe foarte bine că urăsc fizica, pentru simplul fapt că nu o înțeleg, nu ar trebui să se aștepte să iau doar note de 10 așa, ca prin magie. Gândurile îmi sunt întrerupte de o frază care m-a rănit mult mai mult decât ar fi trebuit: "Nu învață destul, a devenit leneșă." "Pardon? Cum adică leneșă? Am 33 de ore de școală, 8 de sport și 9 de activități extra-școlare pe săptămână! Nu prea cred că am timp să fiu leneșă!", acesta este primul lucru care îmi trece prin minte. Cum pot 6 cuvinte să mă jignească în halul ăsta? Oare pentru că vin de la o persoană pe care o iubesc atât de mult?

Lacrimile încep să îmi curgă în liniște, rostogolindu-se repejor pe obrajii mei și aterizând în ceai făcându-l din ce în ce mai sărat. Oare chiar nu depun destul efort? Oare nu sunt de ajuns? Oare de ce pare să mă definească o simplă notă? Oare, oare, oare...

Trec vreo două minute, apoi ridic privirea, mă uit la laptop. Oftez încet și dau click pe următorul apel pe ziua de astăzi, o luăm de la capăt.

Dragă Diana la 7 ani,

Știu că ți-e frică de "omul" din colțul camerei. Recent ai început să dormi fără mama lângă tine și mereu stai cu televizorul aprins pentru a-l speria. Lasă-mă să îți salvez multe nopți nedormite și mulți bani dați pe factura de cablu spunându-ți că "el" nu te va răni. E doar o umbră singuratică, pe care o percepi ca pe un monstru. El stă în camera ta fiindcă îl bagi în seamă, ba chiar îi aprinzi și TV-ul, îl ții ocupat, îi dai satisfacție. Ignoră-l. Asta o să-l doară cel mai mult și într-un sfârșit va pleca. Știu, ești sigură că pe tine te urmărește, că îți vrea răul, dar încearcă să îți lași încăpățânarea deoparte și ascultă-mi sfatul, altfel nu vei scăpa de el pentru încă vreo 4 ani. Înțeleg, nu e ușor, dar știu că poți trece peste asta. Știu, pentru că am simțit-o și eu pe pielea mea.


Razele soarelui mângâie florile de pe pervaz, trec prin perdeaua albă semi-transparentă și aterizează exact pe fața mea. Se aude alarma vecinului dar în rest, liniște mormântală. Deschid ochii, e dimineață. Aprind telefonul, 21 aprilie 2020, ora 8. Mă duc să îmi fac tabieturile de dimineață și mă gândesc la ce aș putea să fac azi.

"Mă pot duce la alergat, nu iese nimeni în parc marți la ora 8,deci pot să alerg pe unde vreau, sau pot să mă duc la cumpărături și să fac micul dejun... Da, alergat să fie". Mă schimb entuziasmată în trening, îmi iau telefonul și căștile, îi scriu mamei un bilețel în care menționez unde mă aflu, mă încalț, mă îndrept pe ușă și... stop! Pff, m-am schimbat degeaba.

Cum de am uitat, atât de proastă să fiu? Suntem în carantină, nu am mai ieșit din casă de aproape o lună! Mă duc pe balcon și scot capul pe fereastră pentru a lua niște aer curat. M-am obișnuit cu ideea libertății, deși în scurt timp cred că o să uit ce e aia.

E o zi așa frumoasă de primăvară. Răcoroasă, dar însorită. Anul trecut m-ar fi trezit râsetele și țipetele copiilor în drum spre școală. În schimb, acei copii stau acum în case, ca și mine. O zi ca asta, irosită. O lună ca asta, irosită.

Din cauza cui oare? A unui liliac. M-ai auzit bine, un liliac, Marcel o să-l strig. Bine, nu e vina lui că s-a îmbolnăvit săracul, dar dacă tot știa că e bolnav, să se ducă și el într-un colț mai ferit al peșterii, să nu-l găsească așa oricine. Sau poate voia să răzbune animalele din grădinile zoologice, să gustăm puțin din propriul medicament. Ce pot să zic Marcele, ți-ai luat bine revanșa!


E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 11. Stai, ora 11? Dar m-am culcat la 12, atât de interesant a fost visul de aseară încât nu am vrut să mă trezesc? Mă dau jos din pat și realizez că e sâmbătă. Nu am nimic în program în afară de... Vai, Maria! La 12 a zis că ajunge în fața teatrului, unde trebuia să ne întâlnim!

Mă îmbrac în grabă, în timp ce mii de gânduri își fac loc în mintea mea: "Mmm... Iar face mama prăjituri, ce bine miros; Mi-e foame; Să îmi iau bluza mov sau pe cea verde? Oh, să nu îmi uit aparatul foto!"

Apoi deodată, toate gândurile îmi sunt întrerupte de un sunet scos de telefonul meu. Un mesaj de la Maria: "Bună! Ajung în 5 minute, unde ești?". Mă panichez. Puterea mea intră în acțiune și o pot vedea deja așteptându-mă cu mâinile încrucișate, enervată de întârzierea mea. Îmi iau ghiozdanul, mă încalț repede, o sărut pe mama pe obraz în semn de "la revedere" și pornesc spre stație, cu gândul la brioșele calde care mă așteptau pe masă și din care nu am apucat să gust. A, da, trebuie să prind și troleibuzul!

Peste nu prea mult timp, cobor în sfârșit din troleu și zăresc poarta teatrului, acompaniată de o Maria îmbufnată, așa cum am prezis.
-Punctuală ca întotdeauna! îi spun eu pe un ton glumeț, schițând un mic zâmbet vinovat.
-Întârziată ca întotdeauna, mademoiselle! îmi răspunde ea pe un ton sarcastic, amuzată de mutra mea epuizată de atâta alergat.

Acum ne plimbăm, explorăm diferite cotloane ale Bucureștiului în timp ce le facem poze și pălăvrăgim despre cum a decurs această săptămână în care nu ne-am văzut. Nu știm unde ne duc propriii pași, nu am mai explorat partea asta a orașului. Bine, eu deja pot vedea foarte clar un lac superb, mai ferit de lume, dar locuit de lebede, un lac pe care nu l-am văzut vreodată, dar care îmi pare familiar, prea familiar. Îmi aud prietena spunând:
-Hai să o luăm pe străduța asta, poate găsim ceva interesant.

Îi urmez pașii pe potecă, iar peste câteva minute ajungem în fața unui gard de lemn, care are doar spațiu liber în loc de poartă, iar agățat de el un panou destul de vechi pe care scrie "Deschis vizitatorilor", deși nu e nimeni acolo. Locul părea ciudat de primitor și decidem să intrăm. Mă uit împrejur și îmi dau seama că în fundul grădinii este un lac, același lac la care m-am gândit mai devreme.

Ne așezăm la marginea acestuia, pentru a admira lebedele și pentru a ne împărți gustările cu ele, dar peste vreo 2-3 ore cerul începe să își schimbe albastrul într-un amestec de culori calde, așa că ne luăm rămas bun de la noii noștri prieteni și o pornim spre casele noastre. Într-un final mă despart și de Maria, mă așez liniștită pe un scaun de lângă un geam al troleibuzului și reflectez asupra mai multor lucruri, dar în special asupra puterii mele. Pot vedea în viitor, în caz că nu ai realizat până acum. Îți dai seama? Știu ce se va întâmpla înainte să se întâmple!! Încă mă fascinează acest gând, deși m-am născut cu super-puterea asta și am ajuns la concluzia că nu aș renunța la ea decât dacă aș fi nevoită, iar atunci, cu greu.

Ajung înapoi acasă. Nu sunt obosită. Mă simt... Am mințit. Sunt atât de obosită încât am adormit înainte să îmi termin ideea despre cum mă simt!


1. Int. Aeroportul "Leonardo Da Vinci", Italia. Zi

Arman (53) îi oferă biletul de avion stewardesei pentru a îl verifica. El este un bărbat neobișnuit de înalt și slab, cu o mustață neagră și stufoasă, la fel ca sprâncenele lui. Are părul lung, brunet și lucios de la gelul aplicat pentru a-l da pe spate. Ochii săi căzuți, ca de cățeluș sunt scoși în evidență de tuș negru și cearcăne. Poartă o cămașă albă, pantaloni de stofă, bocanci negri de piele, un palton negru cu detalii de catifea albastră și o cravată în toate culorile. În mâna stângă ține o servietă de voyage, iar sub braț are un ursuleț verde de pluș, peticit în unele părți.
Se uită în jos la stewardesă, dar de la înălțimea lui poate vedea doar o grămadă de bucle blonde și o pereche de pantofi roșii cu toc. Își primește biletul și urcă în avion.

2. Int. Avion. Zi

Arman se îndreaptă spre locul său. Aproape toate scaunele din avion sunt ocupate. Face pași mari și greoi, primește câteva priviri uimite din partea celorlalți pasageri. Ajunge în capătul culoarului. Se așază pe locul de lângă geam, își pune servieta pe scaunul de lângă el și fixează centurile atât pentru el, cât și pentru servietă. Își scoate o mască de somn din buzunarul paltonului și și-o pune pe față. Îmbrățișează strâns ursulețul, își sprijină capul de fereastră, adoarme.

3. Int. Avion. Apus

Avionul se zdruncină agresiv. Arman se trezește și își dă masca jos de pe ochi. Se încruntă în semn de confuzie. Privește în jur. Toți pasagerii se panichează, plângând, îmbrățișându-se sau sunându-și familiile. Își întoarce privirea către fereastră și realizează că avionul se prăbușește. Arman se ghemuiește în locul lui, închide ochii, își strânge și mai tare ursulețul în brațe și îl sărută pe frunte, o lacrimă i se scurge pe obraz. Totul devine brusc negru.