Plus / Minus / Față în față. Eu și Coronavirus / Mă revolt / Super-puterea

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaștere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Generală 59, Școala Generală 307 și Școala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.


Mă cheamă Maria. Mai am puțin până împlinesc 14 ani și deja simt că nu mai am timp să fac ce-mi place. Mereu am avut pe cineva să-mi spună ce să fac, de aceea îmi place să cred că îmi place să citesc și să scriu, pentru că mă regăsesc în personajele mele preferate.


Dacă aș putea să stau toată ziua pentru a mă descoperi pe mine fără ca cineva să mă întrerupă sau fără să am responsabilități, atunci aș face-o, dar din păcate am teme, unul dintre lucrurile care nu-mi plac. Profesorii se gândesc că avem tot timpul din lume pentru a face milioane de exerciții, dar nu acesta este adevărul, căci dacă adunăm temele de la toate materiile, atunci o să-ți dai seama că nu ai timp și pentru teme și pentru viața noastră socială.

Știu că ar fi o surpriză pentru mulți oameni, dar îmi place să mă trezesc de dimineață. Mă simt mult mai productivă și simt că pot să mă concentrez mai bine la începutul zilei decât oricând. Detest atunci când vremea este prea călduroasă. Să nu mă înțelegeți greșit, nici mie nu îmi place atunci când sunt numai zece grade afară, dar capăt o stare neplăcută atunci când este prea cald afară.

Zilele ploioase sunt zilele mele preferate. Pot să stau toată ziua în casă, citind cărți de fantezie. Când eram mică, detestam cărțile, dar acum cititul este mica mea scăpare, atunci când mă pun în locul personajelor mele preferate și îmi imaginez că mă lupt cu inamicii mei este cel mai minunat sentiment, chiar dacă este numai ceva fictiv, cerneală pe hârtie. Fac teatru de un an și îmi place să aduc personajele la viață și să le pot juca în fața mai multor persoane, pe o scenă, unde lumea îmi poate aprecia efortul.

Știu că toate fricile vin de la frica de moarte, dar cui nu-i este frică că viața lui sau a ei se va termina înainte de a face tot ce vrea? De exemplu, mie îmi este frică de înălțimi. De când eram mică îmi displăcea să mă dau în leagăn prea sus, de aceea îmi rugam prietenii sau părinții să nu împingă prea tare leagănul. Tot dulapul meu conține atât de multe haine elegante încât lumea mă întreabă dacă mă duc la vreo gală. Urăsc atunci când oamenii mă copiază intenționat pentru că mă face să mă simt nesigură în legătură cu stilul meu. De fiecare dată când o vizitez pe bunica mea, ea îmi face negresa ei delicioasă, care are un gust diferit și mult mai bun decât negresele cumpărate din magazin.

Mă deranjează atunci când oamenii fac glume misogine și nimeni nu spune nimic și acceptă gluma făcută de acea persoană. Altceva ce nu îmi place sunt orele de religie, desen și de muzică pentru că nu le găsesc rostul. Dacă o persoană ar vrea să participe la aceste ore, atunci ar trebui să fie decizia sa, pentru că nu toți au aceeași religie, sunt talentați la desen sau au voce. Am mai mulți prieteni care mă asociază cu iepurii albi pentru că sunt prietenoasă și drăguță, de aceea micul animal pufos este unul dintre animalele mele preferate. Nu îmi place cafeaua pentru că mi se pare amară, dar îmi plac băuturile care au cafea în ele, ca de exemplu, cafeaua cu gheață deoarece sunt mai dulci, dar îmi dau și energie. Atunci când citesc, îmi place să beau ceai sau ciocolată caldă și să aprind o lumânare deoarece mă relaxează și mă face să mă gândesc mai mult la carte decât la orice altceva.


Părul șaten mi se revarsă pe umeri în timp ce aștept răspunsul testului PCR. Mă simțeam bine și înainte să îmi fac testul, dar tot trebuia să mă testez pentru a putea intra în școală. Dintr-o dată îmi apare o notificare. Rezultatul testului covid. Îmi iau câteva secunde să mă relaxez și deschid e-mailul. Îl citesc de mai multe ori pentru a fi sigură că nu am citit greșit. Testul a ieșit pozitiv chiar dacă nu mă simțeam rău. Mă ridic de pe scaun cu intenția de a-mi suna părinții, dar văd o fată cu părul strălucitor ca soarele arzător îmbrăcată cu o rochie roșie, care îi vine până la genunchi, și un palton alb care îi stă atârnat de brațele ținute în poală. Ochii ei verzi ca de pisică se uită în ai mei. Mă sperii atât de tare de apariția ei încât mai am puțin și leșin. Fata își aranjează rochia cu grijă și îmi spune:
-Salut!
-Bună! Cine ești și ce faci? O întreb curioasă.
-Sunt Coronavirus, dar prietenii îmi spun Corona sau Sars-CoV. Eram aici de mai mult timp, dar nu cred că m-ai văzut. Mă bucur să te cunosc.

Crezând că halucinez, mă ciupesc de mână ca să fiu sigură că este adevărat ceea ce se întâmplă.
-Nu crezi că ar fi mai bine să pleci? Sunt mai multe case în care poți să intri.
-Nu am prea mult timp la dispoziție, dar mă bucur să povestim puțin. Știi ceva despre mine sau trebuie să mă prezint mai în amănunt? mă întreabă Corona cu un ton jucăuș, chiar dacă ea este destul de letală.
-Știu cine ești. Am văzut multe știri la televizor despre pagubele făcute de tine.
-E nasol să fii în pielea mea. Am senzația că nimeni nu mă suportă. Știi ce zic?
-Oamenii au totuși un motiv să te urască. Le-ai omorât familiile și acum trebuie să stăm în carantină din cauza ta.
-Nu mi-am pus în minte de la bun început să devin un inamic al întregii lumi. Al prezentului. Cumva și al viitorului. Dar asta simt că am devenit.
-Cred că dacă n-ai mai omorî oameni, atunci ai putea deveni un prieten al întregii lumi. Știi, acum vaccinul este prietenul nostru.
-Auzi? Pe tine te-am supărat rău?
-Dacă nu mă faci să mă simt rău în următoarele două săptămâni, atunci n-o să mă supăr pe tine.
-Mai știi cum a fost să apar în viața ta?
-La început părea o idee bună să luăm o pauză de la școală pentru două săptămâni, dar acele paisprezece zile s-au transformat în luni întregi. Nu a fost ușor să nu mai vorbesc cu prietenii mei, dar a trebuit să mă descurc.
-Nu cred că te gândeai, însă, că o să petrecem atât timp împreună. Hai 1-0 pentru mine. Nu că am ține vreun scor... dar totuși. Pare că n-o să ne despărțim așa, cu una, cu două. Dar dacă aș dispărea mâine pentru cinci zile, ce ai face?
-Aș merge într-o vacanță. Una în Italia sau Spania. Am auzit că e foarte frumos acolo în timpul acesta din an. Dacă ar fi să dispari pentru câteva zile, atunci aș ieși afară cu prietenii și aș face tot ce n-am putut face înainte din cauza restricțiilor.
-Și totuși... Am făcut și ceva bun pentru tine, nu-i așa?
-Aș putea spune că am devenit mai independentă și mai prietenoasă cu ajutorul tău. Izolarea aceasta față de lume m-a ajutat să mă gândesc la ce vreau eu și nu la ce vor ceilalți de la mine.
-Mă gândeam, dacă ar fi să mă descrii în trei cuvinte, care ar fi acelea?
-Crimă, pentru că ai omorât sute de oameni. Pauză, deoarece cu toții aveam nevoie de o pauză de la lume, cel puțin eu am avut nevoie. Și..... rapidă, pentru că te-ai răspândit destul de repede și ai fost și populară.
-Mi-a plăcut să vorbesc cu tine, dar acum trebuie să plec. Pa!

Nu apuc să îi spun "La revedere!" că ea a și plecat. Nu mă gândeam că ceva atât de distrugător poate să fie atât de jucăuș și prietenos. Cred că contează și cu cine discută. Sper că am convins-o să nu mai infecteze oamenii, dar o discuție nu cred că a fost de ajuns. Mă afund în salteaua patului și mă las pradă somnului, gândindu-mă la convorbirea mea cu Corona.


Ne vedem data viitoare!, ne-a spus doamna cu care făceam meditații la engleză, mie și colegei mele.

Coborâm scările în liniște fără ca niciuna să rostească o vorbă celeilalte. Ieșim din bloc. Mă îndrept spre stația de tramvai unde trebuia să îl aștept pe tatăl meu să vină să mă ia. Picăturile de apă îmi curg pe pielea uscată. Îmi trag gluga pe cap și continui să merg până la stație, unde știu că n-o să mai trebuiască să țin gluga deoarece există o prelată deasupra capului meu.

De acolo pot să văd zeci de oameni. O doamnă în vârstă ieșind din tramvaiul care tocmai ce a ajuns în stație. Un băiat care nu părea mai mare de șaptesprezece ani ținându-se de mână cu o fată în timp ce stăteau jos pe o bancă acoperită de crengile copacului din spatele lor. Știu că n-o să rețin niciunul dintre acești oameni, așa că îmi întorc privirea spre telefon, dar când să fac asta, văd ceva interesant și revoltător în fața ochilor mei. O fată bătută de o doamnă, care este probabil mama ei, în fața acelor zeci de oameni.

Să spun ceva? Aș vrea să intervin, dar ce aș spune? Că sun poliția? Ar fi mai bine ca acea biată fată să fie abuzată până când se duce la facultate sau să meargă la o casă de copii? Acolo unde nu va avea o educație bună, acolo unde va trăi în condiții mai rele ca acum?

La toate acestea m-am gândit în timp ce tata mă claxona pentru a intra în mașină. M-am gândit tot drumul până acasă la ce aș fi spus dacă aș fi avut curaj. Era trist să văd lucruri precum acestea întâmplându-se și nimeni să nu reacționeze în vreun fel. Să nu spună nimic. Oare nimeni nu are curaj sau tuturor li se pare normal ca o mamă să-și bată copilul? Dacă aș fi spus ceva, ar fi ceva precum:
-Cum puteți face așa ceva! Suntem în secolul 21 și aceea este fiica dumneavoastră! N-aveți inimă să vă bateți fiica în fața tuturor oamenilor din stație! Propria voastră familie! Unul dintre singurele lucruri la care nu ar trebui să renunțați niciodată. Nu puteți să începeți să o bateți în fața tuturor din stație și să o faceți să plângă! Cineva să sune poliția înainte să i se mai întâmple ceva bietei fete! Sunați poliția!

Chiar și dacă aș fi spus ceva, s-ar fi schimbat ceva? S-ar fi schimbat comportamentul doamnei față de fiica ei? Aș vrea să mă duc la poliție să raportez ce am aflat, dar m-ar fi crezut ofițerii dacă le spuneam acest lucru?

Această întâmplare m-a făcut să mă simt vinovată toată ziua. Cu un ceai și un somn bun am uitat tot ce s-a întâmplat și sentimentul de vinovăție. Cum am spus, nu era de parcă aveam să rețin unul dintre oamenii de pe stradă.


E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora unsprezece și jumătate. O oră prea târzie pentru a mă trezi vinerea aceasta. Seara trecută am stat trează terminându-mi temele la fizică, iar atunci când am rezolvat toate problemele, ochii mei nu s-au putut închide indiferent de gândurile mele pozitive. Nici măcar eu nu știu la ce oră am putut în sfârșit să adorm, dar cu siguranță îmi amintesc luna strălucind în dreptul ochilor mei îndreptați spre fereastră.

Mă dau jos din pat și realizez că astăzi trebuia să dăm test la chimie. Încep să mă panichez și caut printre zecile de cărți și manuale, caietul meu de chimie. Nu cred că mai apuc să mai recapitulez și să fac o grămadă de notițe ca de obicei, așa că sunt satisfăcută după ce am citit o dată toate lecțiile. Pornesc spre bucătărie cu gândul de a-mi face micul dejun. Îmi pregătesc pâine prăjită cu brânză. Mănânc în liniște încercând să îmi amintesc cum de am putut să uit să învăț pentru acest test. Primesc câteva mesaje de la colegii mei, dar decid să le ignor. Tot ce îmi trimit ei mă face să fiu într-o stare negativă și acesta este ultimul lucru pe care-l vreau în acest moment.

Pentru prima dată în dimineața asta, deschid telefonul. Douăsprezece notificări de pe whatsapp. Trei de pe tik tok. Alte trei de pe Instagram. Singurul lucru la care arunc o privire este ora. Îmi dau seama că s-a făcut târziu, așa că mă grăbesc să mă îmbrac și să îmi fac ghiozdanul în această posomorâtă zi de toamnă.

Prima oră este fix cea de chimie. Doamna ne împarte testele la fiecare. Împarte și deja aud vorbe și mici părți de conversații venind de la băncile din față. De obicei sunt mai voioasă și încerc să găsesc o soluție, dar astăzi nu mai e nicio cale de scăpare. O să iau cu siguranță o notă mică și o să-mi stric media din anul acesta. Mâinile îmi tremură subtil în timp ce țin în mână stiloul. Pot să simt cum lăcrimez, așa că îmi mușc limba pentru a încerca să nu plâng.

Apoi, deodată, îmi amintesc de super-puterea mea, de abilitățile mele și de cât de proastă am fost uitând aceste lucruri. Călătoritul în timp. Da. Asta e super-puterea mea. Închid ochii și mă gândesc exact la momentul la care vreau să mă întorc. Tot ce văd este negru. O noapte întunecată, o gaură neagră sau ecranul unui televizor închis. Decid să mă încred în instinctul meu și super-puterea mea intră în acțiune. Mă uit în jur și îmi dau seama că am ajuns în camera mea la ora zece.

De data aceasta am timp să învăț la test și mi-am luat tot timpul din lume pentru a face bilete și pentru a învăța toată lecția. Când vine din nou timpul pentru test, nu mă panichez deoarece pot oricând să dau timpul înapoi și să învăț mai mult. După ce termin, mă gândesc pentru ce aș renunța la puterile mele. E o întrebare la care mă gândesc des și nu i-am găsit un răspuns până acum. Dacă ar fi să renunț la super-puterea mea aș renunța doar pentru viața părinților mei.

Ajung înapoi acasă. Mă simt bucuroasă pentru că am putut să îmi folosesc puterile. Chiar dacă nu sunt obosită, decid să fac o baie călduroasă și să stau singură printre aburi pentru următoarea oră, relaxându-mi oasele după o zi lungă.