O poveste de Crăciun

Își ridica piciorul cât putea de tare, să ajungă la înălțimea la care și-l ridica mama pe al ei, apoi îl cobora cu putere, înfundându-se până la genunchi în zăpada înaltă, troienită pe marginea trotuarului. Mama râdea și apoi lua o mină serioasa și militărească, de soldat care mărșăluiește și ridica piciorul și mai sus, să nu o poată ajunge. Apoi îi zâmbea brusc și îl sălta în aer, de o mână, ca pe un fulg rotund și ușor, iar el bătea repede din pantofi, în gol, înainte de a ateriza din nou cu tălpile pe trotuar. De doi ani, de când au început să facă împreună plimbarea din Ajun pe străzile din centrul orașului, mâna mamei era cerul cu Dumnezeul ocrotitor, în felul în care oamenii, în general, își imaginează cerul cu un Dumnezeu ocrotitor în el. Oare există? Gândul îl făcu să tremure, însă tremurul putea fi și de la frig, poate nu doar gândul acela să fi fost de vină... Cu toate astea, nici nu încercă să își imagineze ce s-ar întâmpla dacă mâna mamei s-ar desprinde de mâna sa vreodată.

Azi se opriră în fața vitrinei duble a magazinului de jucării, așa cum făcuseră și anul trecut. Se prefăcu că nu îi vede pe toți acei oameni care atingeau, cumva cu nesaț, înăuntru, lucruri, puneau în coșuri, abandonau, alegeau, se răzgândeau, pipăiau, evaluau, zâmbeau cu un fel de zâmbet ce se întipărește pe fața oamenilor doar când uită că sunt adulți responsabili, așa cum s-ar putea întâmpla, spre exemplu, într-o zi de Crăciun, apoi se decideau brusc și puneau generoși jucăriile și banii pe tejgheaua din lemn, vopsită în roșu și decorată cu brad si panglici cadrilate. Pe tejghea, în partea dreaptă, fusese așezat, parcă dintotdeauna, un glob magic de sticlă sub care stătea nemișcat un sat, cu o turlă de bisericuță, roșie, ce se înălța în mijloc. Globul nu fusese întors niciodată, așadar acelor oameni, doar imaginați în interiorul caselor, nu le ningea niciodată, deși peisajul era unul de iarnă. Ce trist, își spuse. Nu privi în magazin prea mult, însă la marginea minții îi rămase agățată imaginea vânzolelii dinăuntru, toată acea mulțime așezată neordonat sub luminile de sărbătoare atârnate sub cupola acoperișului, un fel de lume a copiilor fericiți, dar fără copii, doar cu adulți cu brațele pline de jucării, ce nu se dădeau duși din locul copilăriei. Nu-mi pasă, cât timp ei nu ajung la vitrină. Pot alege ce vor dinăuntru, gândi el. La vitrină să nu ajungă, își șopti din nou, aproape cu voce tare, căci aici toate-s ale mele! Apoi, chiar la înălțimea ochilor săi, suflă peste sticlă abur cald și zgârie florile de gheața cu vârful unghiilor. Mama, când văzu că îi lua prea mult timp și nu reușește, se aplecă peste el, în jos, îmbrățișându-i cald spinarea slăbuță și suflă lângă el. Apoi priviră: oh, soldații de plumb stăteau încolonați ca niște gărzi regale, unul chiar lovea ritmic o tobă în miniatură, deși nu se anunța nicio luptă. Poate, cel mult, o paradă militară de anvergură, exact ce și-ar dori să vadă de Crăciun orice copil. Și-i imagină pe soldați în slujba sa, cum i-ar pune să scoată sabia, să dea ocol întregii lui case și apoi îl văzu în gând pe dușmanul lui cel mai temut, cum ar înainta spre el și cum ar da să atace, iar comandantul soldaților de plumb i-ar înfige, dintr-o singură lovitură, fără milă, sabia în gâtlej și Șobolanul cel Mare ar rămâne fixat de vârful sabiei în pământ, pe vecie. Se scutură, cu frică, își privi picioarele cum se sprijineau pe zăpada albă, se liniști un pic, apoi ridică ochii spre dreapta vitrinei, unde cinci călăreți din Vestul Sălbatic, cu batic roșu legat la gât și pălărie de cowboy stau opriți, călare pe caii lor pistruiați, exact la marginea căii ferate, așteptând un tren cu lingouri de aur, să îl jefuiască. Caii fornăie nervoși și izbesc cu copita pământul prăfos, dar călăreții îi strunesc, învârtindu-se în cerc, aproape pe loc, strângând frâiele în mâini cu fermitate. În spatele lor, mai departe, din umbra unor copaci cu coroana din plastic, indienii își pregătesc săgețile. Trenul nu poate fi departe, calculă el, căci prea mulți îl așteaptă. Și apoi îl văzu, negru cu roșu, tras de o locomotivă ce avea pe ea inscripționat un număr, ilizibil de la depărtare. Era chiar în locul unde șinele făceau o curbă după crengile bradului. Bradul împodobit, din vitrină, nu îl impresionă prea tare, al lui era mai frumos, așezat chiar în mijlocul casei, își amintea asta mereu, așa cum își amintea și momentul în care bradul fusese verde și încă mirosea a iarnă. Apoi simți în gură gustul bomboanelor de ciocolată, cu vagă aromă de fistic. Și al celor de ciocolată cu lapte. Și al migdalelor. Și...

Mama se încruntă, pentru prima dată azi și el bănui că ar putea să se supere pentru gândurile lui alunecoase. Mâna ei deveni un pic mai rece, iar el simți nevoia să se desprindă un pic, doar pentru câteva secunde și să își îndese mâinile în buzunarele adânci ale pantalonilor. Mi-e mai bine, chiar mi-e mai bine. Poate am putea porni spre casă, îi strigă el, înfrigurat, mamei, ca și cum ar putea decide singur pentru amândoi. Ne așteaptă tata. Ochii mamei sclipiră de iubire, îl înveliră - așa cum îl învelea ea, când era bebeluș, în păturica moale - în cea mai caldă privire a lor și, într-un gând, au decis că sunt o familie fericită. Vitrina se prăbuși în trecut, el nu mai dori să aștepte trenul, sau să vadă călăreții jefuindu-l, sau lingourile cum trec din vagoane în tolbele călăreților, prinse de o parte și alta a șeilor, nici să audă gloanțele șuierând și săgețile indienilor țâșnind dintre copacii de plastic și nici lupta fără trecut și viitor a soldaților de plumb, a căror săbii erau atât de grele, încât nu le puteau ridica de lângă carâmbul cizmei. Să ne grăbim, îi strigă mamei și începură să alerge amândoi prin ninsoare, spre camera lor luminată, cu bradul înalt în mijloc, din vârful căruia un înger cu trâmbiță de aur vestea Crăciunul; spre cele trei feluri de bomboane din ciocolată care atârnau, la discreția sa, pe crengile bradului; spre brațele largi ale tatei care, din zbor, îi prindea pe amândoi, iar ei rămâneau lipiți, precum stelele duble, constelația gemenilor sau tot ce e viu și lipit cu dragoste în lumea asta sau chiar în univers, ca nimeni să nu îi mai poată dezlipi vreodată. În fața casei mari era întuneric, ușa era închisă, iar zăpada neumblată. Coboară tata imediat și ne deschide, îi șopti liniștitor mama. Să așteptăm. Se poate să fi ațipit câteva secunde, sau chiar minute - în fond era doar un copil obosit, iar afară se făcuse întuneric - până se simți mușcat de vârful pantofului și lovi, țipând de groază, cu toată furia, în față, până șobolanul se retrase. Puse toate cartoanele, ca pe niște ziduri de cetate, în jurul lui, se lipi cu spatele de peretele clădirii, închise ochii și, pentru prima dată în viață se lăsă să se prăbușească într-o rugăciune de Crăciun, absurdă: Doamne, adu-o pe mama înapoi. Și pe tata. Apoi se rușină de slăbiciunea lui și plânse de disperare și rușine. Mama n-ar fi mândră de el dacă s-ar rătăci în tărâmul disperării. I-a și spus, înainte de a închide ochii: fii puternic, puiule, tu ești viața mea veșnică, promite-mi-o frumoasă! Noapte bună, mamă, promit să te fac mândră, mâine voi fura doar niște cozonac și poate mai găsesc ceva capete de pește prin cartier, de la copiii grași ai preotului, care nu mănâncă tot și aruncă resturile. Și apoi tu îți vei lua rochia cea roșie și frumoasă din catifea și pantofii cei înălțați pe tocuri și îți promit să mergem la spectacolul de Crăciun, lângă bradul cel mare din piață, dar nu vom privi oamenii, nici nu vom asculta muzica, căci vreau să îți fac o surpriză. Nu îți spun ce, ci doar că aproape am învățat un colind, de la copiii din școală catolică pe care i-am pândit pe după ziduri. Ți-l voi cânta, apoi vom tăia cozonacul și doar îl gustăm, cât să simțim macul, iar restul îl ducem acasă. Dar toate astea numai noi le știm și promite-mi să nu spui nimănui, deocamdată, căci nu sunt chiar sigur că lucrurile vor ieși exact cum plănuiesc. Zic că doar vom gusta cozonacul, restul îl mâncăm acasă, căci nu vom rămâne prea mult în oraș, doar până ce tata aprinde focul și fierbe apa pentru ceai. Finalul gândului îi fu dublat de încercarea de a-și aminti două versuri neclare din colind. O să îți amintești mai târziu, acum culcă-te, îi șopti mama și îi sărută fruntea, ochii, obrajii, după care se transformă în soldatul de plumb din fruntea oștirii, se interpuse între el și șobolanul cel mare, pe care îl omorî dintr-o lovitură, exact când acesta își înfipsese dinții în piciorul său. Dădu să plece, dar se întoarse, îl acoperi mai bine la spate, ca și cum nu ar fi vrut să se dezvelească în somn și să îi fie frig, apoi îi șopti la ureche, ca să își amintească mâine, oriunde va fi acel mâine: steaua sus răsare, ca o taină mare, steaua-i lângă tine, azi te iau cu mine...

În globul magic de sticlă de pe taraba magazinului de jucării, clopotul din turla bisericii începu a bate, ding-dang, ridicând zăpada în zbor. Oamenii ieșiră din casele în miniatură și pentru prima dată văzură că ninge, se îmbrățișară, veseli și rumeni în obraz și își urară Crăciun fericit. Iar sufletul uimit al unui băiețel, adormit singur și pe veci între gunoaiele fundăturii negre, îl privea uimit, cu ochi mari, pe bunul Dumnezeu, cum întoarce și scutură o dată și încă o dată globul magic din sticlă, nemaisăturându-se și bucurându-se ca un copil că poate să facă să ningă...


Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)