Știu foarte bine cum e, le-am mai pierdut odată, demult, pe când visele și realitatea erau tot una, pe vremea când mă vedeam un fel de Superman și lumea mi se așternea la picioare așteptând cuminte să o cuceresc. La acea vârstă totul era posibil iar energia nu secătuia niciodată, cum nu aveau sincope nici speranța sau optimismul. Era vârsta la care porțile vieții par întotdeauna deschise, coborâșurile sunt doar detalii nesemnificative iar aspirațiile înalte sunt cele mai firești lucruri. În preajma Crăciunului magia era magie și, pentru romantici ca mine, porțile raiului erau aievea, pline de lumină și speranță, alături de femeia pe care o iubeam și de rodul dragostei noastre care înmugurea. Luminițele erau scânteile din ochii noștri și speranțele nenăscute. Colindam cu gândul și cu mintea anii ce urmau să vină împodobindu-i cu vise și speranțe. Era tot ce aveam de Crăciun, dar era cel mai frumos Crăciun. Mă transformasem curând din Casanova în viitor soț ideal și mă pregăteam să îmi însușesc și rolul de tată, un bonus în așteptarea sărbătorilor de iarnă. Fericirea plutea în mine precum dansul fulgilor de afară. Lumea se pregătea de Crăciun și noi doi ne pregăteam sufletele pentru cea mai frumoasă sărbătoare a vieții noastre.
Apoi brusc se făcu întuneric deplin. Toată lumina pieri iar raiul pe care îl vedeam atât de aproape dispăru și în locul lui apăru iadul cu cel mai crunt întuneric, unul plin de durere și însingurat. Luminițele se transformară în lumânări, colindul în urlete de durere și jale, dulciurile în colivă. Se prăbuși întreaga lumea precum un castel de cărți, întreg universul îngheță sub viforul acelor de gheață care m-au străpuns. De atunci am rămas așa, înghețat, în fiecare an, Crăciun după Crăciun, neputând să alunec mai departe. Sărbătorile au dispărut lăsând locul liber iernilor sumbre, an de an, mulți ani, prea mulți ani. Păreau întotdeauna atât de aproape și totuși mereu se lăsau așteptate. Apoi, cu timpul, viața reîncepu să se scurgă lin, aproape de iluzia firescului, împodobită cu zbaterea zilnică pentru un chicot sau o secundă de fericire.
Însă acest an, acest ultim an, a fost atât de atipic și de greu pentru toți. Pentru mine însă, tot greul a dus încet încet spre lumină. Începusem de ceva vreme, în ultimii ani mai exact, să îmi croiesc o cărare. Am făcut ceea ce știu mai bine, am construit și am finisat, am șlefuit și reluat totul de la capăt dorindu-mi perfecțiunea care știu că nu există. Dar nu am abandonat. Au fost momente în care am dat de ziduri și construcții complicate de apărare. Am îndepărtat cu migală, grijă și răbdare piatră cu piatră și orice obstacol întâlnit, neștiind sigur ce găsesc dincolo sau spre ce mă îndrept. Simțeam mai degrabă că eram foarte aproape de acel tot pe care viața mi l-a pregătit în marea sa grijă pentru mine. Întrezăream doar o sclipire, o fărâmă din ceva de mult uitat. Am muncit cu îndârjire și dedicare. Aveam o speranță precum copiii care speră în luminițe însoțite de darurile Moșului. Până la urmă e atât de bine dacă reușim să păstrăm în noi o parte a copilului care am fost, o urmă a inocenței însoțită de cât de puțină speranță. Astfel s-a dovedit că zidurile groase păzeau cea mai prețioasă comoară, lumina și căldura pe care nu le cunoscusem niciodată, nici măcar când visam cu ochii deschiși și credeam că lumea îmi e la picioare. Luminițele pe care speram și eu să le revăd erau de fapt cea mai frumoasă și mai caldă lumină, aceea care ne face să dorim din nou să o luăm de la capăt, să vrem noi începuturi, să credem din nou în bine și în frumos.
Astfel am început să nu mai construiesc și am continuat să construim. Nu contează că jumătate din viață s-a scurs, parcă am fi la început. Primăvara a fost mai înfloritoare ca oricând anul acesta, pandemia care a separat social a apropiat uman. Masca ne-a acoperit chipul față de cei de care am păstrat distanța, dar ne-a învățat să privim adânc în ochii celor care sunt importanți în viața noastră sau chiar să privim dincolo de ochi până în cele mai intime adâncuri. Astfel eu am reînvățat să pătrund dincolo de aparențe, să descopăr și ceea ce nu se lăsa descoperit, să revăd lumea cu ochii din trecut. Nu contează că lumina și luminițele se află în colțuri diferite, Steaua prinde contur. E greu să fii împărțit între colțuri de lumină, aproape la fel de greu ca în trecut, dar sărbătorile de iarnă revin încet, încet, și, odată cu ele, sper să revină și Crăciunul. Până la urmă, chiar dacă l-am regăsit mai târziu, am nevoie doar de un singur colț al stelei celei magice, cel care susține cu drag și care poate sprijini în siguranță la nevoie, cel decorat cu... iubire.
Iar acum, când Crăciunul se apropie din nou, tot mai mult, îmi dau seama că teama nu e de fapt teamă, e recunoștință pentru toate ce le-am primit, așa cum au fost, bune sau ne-bune. E viață și mereu o speranță. Dar, chiar și acum, nu știu totuși dacă voi avea curajul de a mă lăsa ancorat într-un singur colț al stelei mele... pentru că de celelalte colțuri stau agățate alte speranțele, ale altor oameni dragi.
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)