Fata o urmări cu privirea la marginea pădurii din apropiere, un punct cenușiu într-o mare de alb. Clipi de mai multe ori căci, în obscurul culcușit dincolo de ferestre, cu greu puteai vedea altceva decât fantasme. Era o noapte din aceea, desprinsă din povești furibunde, când, nervos că nu găsești un final fericit, inventezi personaje care-și zvârcolesc întâmplările în coșmaruri dulci-amare. Pisica alerga în salturi întortocheate, de parcă era fugărită de ceva. În primă fază, fata zâmbi, căci mâțele sunt drăgălașe în tot ce întreprind. Însă felul în care aceasta alerga, repeziciunea uimitoare cu care se deplasa, fără ca măcar să ocolească trunchiuri de copaci, râul înghețat sau tufele de trandafiri surprinși de îngheț din apropierea ferestrei ei, arăta clar că fugea de ceva. Privi în urma mâței, scrutând cu privirea și scrijelind semi-obscurul din afara casei ei. Luna, atât cât era, reușea să lumineze trunchiat bucăți de pământ acoperit de zăpadă, câteva case răzlețe nu tocmai aproape, un drum pustiu și alb, un singur felinar în apropiere luminând, parcă, mai slab decât luna, și pădurea nu prea îndepărtată. Privind mai atentă, observă că ceața se ridicase într-un mod ciudat, plutind ca un nor greu, nu mai sus de o înălțime de stejar pitic. O ciudățenie a gerului, gândi ea cu o ridicare de umeri.
Vru să-și îndrepte privirea din nou către pisica ce fugea ca opărită, când o mișcare îi atrase atenția și privi din nou către întinsul alb din fața pădurii. Nu mai era neted. Părea că-și schimbase suprafața, vălurindu-se nevăzut, ca după un viscol care troienește zăpada în dune neregulate. Numai că nu ningea. Nu bătea vântul. Era un ger cumplit și nimic nu mișca. Numai pisica. Și pământul. Clipi din nou. Între clipiri, se formară noi valuri de zăpadă. Fu ispitită să deschidă geamul, să întindă o mână, nici ea nu știa de ce, să vadă dacă într-adevăr nu ninge, nu viscolește, nu e umezeală. O teamă ciudată o opri să facă asta. Cu întunericul nu era prietenă, nu fusese niciodată, iar cu umbrele create de lună cu atât mai puțin. Reveni cu privirea la pisica cenușie și gândi că, dacă era neagră, abia atunci ar fi fost ispitită să creadă cu adevărat în fantasme înfățișate aievea care altă treabă nu aveau decât să se joace de-a v-ați ascunselea cu o mâță amorțită. Între alte două clipiri, pisica dispăru brusc. Nici urmele ei pe zăpadă nu rămaseră, căci aceasta era acoperită de o crustă înghețată. Privi din nou spre lizieră. Alte dâmburi, dune mărunte, vălurite își croiseră drum pe urmele felinei, până sub geamul ei.
I se făcu brusc frig. Întoarse privirea în spate, în cameră, ca să se umple de căldura unei încăperi unde totul e bine, e cald, liniște și siguranță. Becurile colorate ale brăduțului erau singura sursă de lumină din încăpere și reflecțiile acestora sclipeau vesel pe sticla geamului ce-i trimitea înapoi imaginea chipului ei și a camerei. Îi plăcea perioada aceasta a anului. Ajunul Crăciunului. O liniștea. Îi aducea un adaos de pace, câțiva pui de fericire și o stare de letargie prelungită, când, moțăind la căldură țeși povești privind pe geam. Și totuși... unde dispăruse pisica?
Reveni către priveliștea alb-întunecată de la geam. Ceața se întinsese ciudat, într-o fâșie lăbărțată asimetric, de la pădure până aproape de gardul casei ei. Dâmburile ciudate de zăpadă nu-și mai modificaseră nici poziția, nici dimensiunile, încremenind în pustietate. Nimic în depărtare nu dădea vreun semn de viață. Curios lucru, nu era, încă, târziu și luminile caselor vecine ar fi trebuit să se vadă. Sau, măcar, beculețele brazilor împodobiți. Deși destul de departe, casa Mirunei se vedea cel mai bine în nopțile senine. Nu mai departe de acum o săptămână ea și Miruna împodobiseră bradul cel mare din curtea casei cu două instalații cu becuri colorate și prietena ei le lăsa să clipească toată noaptea și o parte a zilei. Acum nu se zărea nimic. Nicio lumină, nicio licărire, nici măcar doi ochi de pisică în întuneric. Nimic. Doar siluetele neclare și tăcute ale caselor și copacilor. Atât. Se înfioră din nou. Simțea nevoie de voci de oameni, ceva care să o scoată din atmosfera de întuneric, frig și panică în care aluneca ușor. Aprinse televizorul pe Paprika, un canal culinar, care o liniștea întotdeauna. Dădu sonorul la un nivel destul de scăzut, cât să nu-i perturbe gândurile, dar și cât să o asigure că, uite, e ajunul Crăciunului, se aude o rețetă, totul e aievea, iar ea, dacă se ciupește, va simți durere.
Mai mult simți decât văzu cu coada ochiului o mișcare în dreptul geamului și ace de panică se înfipseră pe brațele ei, dar și pe ceafă când văzu poarta larg deschisă. "Bate vântul. Bate vântul. Sigur bate vântul, el a deschis poarta", murmură îmbărbătându-se. Privi către tufele de trandafiri așteptând să-le vadă tremurând de la vreo adiere. Privi atât de mult timp că începură să o doară ochii. Nu. Afară nimic nu mișca. Unde dispăruse pisica? Își lipi palma pe geam, apropiindu-se mai mult, cu fruntea și ochii. De partea cealaltă, reflecția ei făcea la fel. Geamul era rece, nefiresc de rece, atât de rece că gheața pe care o simțea pe palme părea să o cuprindă cu totul. Se îndepărtă frecându-și mâinile să și le încălzească, apoi privi iar. Reflecția ei de dincolo de fereastră rămăsese, însă, nemișcată, lipită de geam, cu palma dreaptă întinsă și fata clipi nedumerită. Clipi din nou... ceața, pisica dispărută, întunericul, dunele de zăpadă, poarta deschisă, gerul cumplit, umbrele, reflecția... încercă să țipe, dar scoase doar un sunet răgușit, vocea lui Antonio Passarelli se auzea în surdină explicând amănunțit cum se face lichiorul de ou, "Pune laptele la fiert, la foc mic, alături de câteva picături de esență de vanilie. Într-un bol, bate bine ouăle cu zahăr. După ce a fiert laptele, adaugă treptat amestecul de ouă, fie cu lingura, fie cu mixerul." Simți cum o răceală necruțătoare o invadează, un frig bizar, începe de la ochi, se întinde pe sub piele cu gheare invadatoare... "Compoziția obținută se pune din nou pe foc, într-o oală, la foc moderat și se amestecă până când începe să capete consistență." Lichior de ouă... șopti ea cu o voce străină și zâmbi crud. Auzi pași spre camera ei, maică-sa poate... și așteptă după ușă, în poziție de atac. "Crema se poate strecura printr-o sită, după care poți adăuga romul sau oricare alt alcool, în cazul în care preferi brandy sau bourbon. Amestecă bine și..."
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)