- Marc, du-te repede la cotețe. Găinile alea porumbace or fi făcut ouă? Ia coșul ăsta să pui în el cât de multe găsești.
- Dar, Nana, nu mă trimite pe mine, te rog! Îmi e frică de cocoșul pintenat.
Nana, o femeie trupeșă, cu părul roșu prins bine la spate și ascuns sub o bonetă bine apretată, îi aruncă o privire de gheață din ochii albaștri ca marea.
- Ascultă-mă, bine, puștiule, te duci acum când îți spun eu. Doamna vrea omletă cu legume la micul dejun și suc proaspăt de portocale.
Bombănind încet, doar pentru urechile lui, Marc luă coșul de nuiele și ieși afară. Părul lui lung până peste urechi se zbârli ușor din cauza frigului de afară. Trase de haina subțire ce îi acoperea trupul deșirat și își îndesă mâinile, deja roșii, în buzunarele pantalonilor cam scurți. Coșul atârna greu de cotul lui stâng. Ajungând la coteț deschise cu sfială ușa și se strecură cu grijă. Găinile stăteau cuminți pe cuibarele lor din paie de fân și nici nu l-au băgat în seamă. Cu mare grijă scotea de sub ele câte un ou și îl punea în coș. De când intrase, uitase să respire. Dușmanul era undeva acolo și îl pândea cu siguranță. Când coșul era aproape plin, un pai îi atinse nasul plin de pistrui. Un strănut ca un vulcan voia să iasă la suprafață. Cu ochii roșii, plini de lacrimi, a ajuns la ușa cotețului. Când să o deschidă nu a mai putut și a strănutat răsunător. Și a început războiul. Găinile cotcodăceau înspăimântate, iar regele pintenat, apărut de neunde, a sărit pe capul lui Marc, înfigându-și ghearele în umerii acestuia. Nu i-a dat drumul decât atunci când a ajuns în dreptul Nanei, care ieșise afară să vadă de ce întârzie atât de mult timp.
- Măcar ouăle sunt întregi, măi băiatule. Îți e teamă de un cocoș. Ce fricos! Te-a zgâriat rău hoțomanul. Du-te și te oblojește.
Marc, încet, încet, merse spre cămăruța lui unde își spală cu grijă capul plin de sânge. Își privi fața palidă și slabă, plină cu pistrui. Nasul lui, un pic cam mare, era roșu din cauza plânsului. Avea 10 ani și îl dovedise un cocoș. Repede își șterse cu mâneca lacrimile ce i-au apărut din nou în ochii de culoare nedefinită, acum erau gri, acum erau negri. Ca norii de furtună. Așa îi spusese mama lui, Dumnezeu să o ierte. Murise cu doi ani în urmă. Inima nu i-a mai bătut într-o noapte, exact după ce îi spusese povestea inventată despre prietenia dintre un băiat viteaz și un balaur bun. Noroc cu Nana, vecina lor care lucra la conac. Îl luase la ea când îl găsise plângând pe treptele ciobite de timp ale casei mici unde locuia cu mama lui. Pe tată nu îl cunoscuse niciodată. Dar bănuia că este un prinț bălai. Văzuse o poză îngălbenită de timp la mama lui. Nana și oamenii din sat se ocupaseră de înmormântare. De atunci, locuia în cămăruța mică, dar curată, la capătul unui hol, la doi pași de bucătărie.
După un timp, ieși, închizând încet ușa. Mațele goale din stomac cereau de mâncare. Of, ce dimineață, gândi el mai liniștit. Pe hol deja se simțeau arome minunate ce veneau de la bucătărie. Agitația cuprinsese și holurile, două fete tinere, ajutoarele Nanei, aranjau masa. Stăpânii coborau la masă. Domnul Martin, fiul unui avocat de țară, se "măritase" - cum spunea, zâmbind în colțul gurii -, cu Agnes, singura fiică a doctorului din sat, un om deștept și cu destui bani. Nu aveau copii, doar o pisică birmaneză și trei ogari. Aveau fiecare camera lui. Stăpânul Martin făcuse armata. Șchiopăta ușor cu piciorul stâng. Lumea de prin sat spunea că ar fi fost prins într-un loc nepotrivit de un tată supărat sau soț gelos, deși el susținea că era din cauza unui accident de vânătoare. Nimeni nu știa cu exactitate. Avea o pensie bunicică, pe care începuse să o cam toace la jocurile de noroc de joi seara. Nici măcar Agnes nu putea să îl oprească din această plăcere. Au coborât ca de obicei, mână în mână, treptele de la etaj. El, înalt și slab, ea micuță și fragilă. Bătrânul medic îi învățase să nu își spele rufele în public, mai ales în fața servitorilor. Pisica îi urmărea de sus și își făcea vânt cu coada-i stufoasă. Cei trei ogari stăteau alungiți la baza scării. Marc privea ascuns după ușă masa frumos aranjată. Ajutase și el și înghițise repede câteva boabe de strugure alb desprinse din ciorchine. Urechea dreaptă începu să îl usture, Nana îl trăgea de ea privindu-l cu asprime.
- Ce cauți aici? Știi că nu este frumos să spionezi oamenii? Mai ales când mănâncă. Drept răspuns primi un chiorăit destul de răsunător. Hai, la masă, în bucătărie. Trebuie să mă ajuți, apoi. Să nu uiți de școală. Părintele vă așteaptă la biserică, pe tine și pe ceilalți copii din sat. Fără citit și socotit nu faci nimic în viață și trebuie să înveți colindele pentru Crăciun...Sau vrei să te războiești toată copilăria ta cu un cocoș afurisit.
Într-un târziu, cu stomacul plin cu bunătăți și după ce a ajutat la curățenie, aranjat cum se cuvine a străbătut curtea pregătit să meargă la școală. De dată asta își îndesase o căciulă pe cap și avea un fular legat la gât. Bătrânul alb, câinele uriaș al domnului doctor, îi ieși în cale agitându-și coada vesel. Îl însoțea mereu în sat, așa cum își însoțise vechiul stăpân. Deodată, a început să latre neliniștit și a fugit, uitându-se după băiat, să vadă dacă îl urmează. Oprit în nămeți lângă o tufă de coacăz scheuna parcă plângând. Marc a înaintat cu încredere. Picioarele i s-au înmuiat, parcă fiind din guma pe care o mestecase cu o zi înainte. O furtună se porni în stomacu-i dintr-o dată fragil și toată mâncarea îi veni pe gât înecându-l. Resturi de mâncare regurgitată i se prelingeau pe bărbie. La picioarele lui o femeie plină de sânge parcă voise să își sfârtece burta. Pe genunchii plini de sânge un boț de carne roșie scâncea abia auzit. Limba aspră a bătrânului câine pe mâna lui îl trezi la realitate. O lua la fugă spre casă țipând cu toată forța...
- Ajutooor!...
*
Picături de ciocolată alunecă ușor formând cratere maronii în micuțul blat auriu. Fructele confiate așteptau cuminți să fie aruncate din loc în loc pentru a da un plus de dulce acrișor. Șampania forma bule rozalii numai la gândul că în contact cu înmiresmatul rege dulce ar da un aer de prospețime papilelor gustative...Au trecut anii, o fetiță cu codițe lungi, împletite frumos în jurul capului ca o cunună de abanos, aleargă în jurul unui brad frumos împodobit sub privirile adulților ce stau lângă șemineu. Doi câini dorm într-un colț al luminoasei camere și un tânăr deșirat cântă frumos colinde, urmărind-o cu privirea pe micuță. Are o slăbiciune pentru ea, pentru hotărârea de a învinge moartea, destinul. Simte o datorie ce atârna greu pe sufletul lui. Fusese șocul vieții lui când o găsise legată prin cordonul ombilical de mama ei moartă. Femeia aceea se chinuise mult, sărmana. Nimeni nu o cunoștea. Pentru a nu se face mare vâlvă, o îngropaseră sub coacăzul unde o găsiseră. Pe micuță o luase Agnes. Îi dăduseră numele Ema. O dată cu apariția Emei, Agnes prinsese viață, putere. Chiar și soțul ei stătea mai mult pe acasă. Au încercat ani la rând să îi afle originile, dar nu au ajuns la nici un rezultat. Agnes stătea mereu cu frica în suflet că o să vină cineva să i-o ia. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Au considerat mereu că este un ciudat cadou de Crăciun.
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)