Totul s-a întâmplat acum mulți ani, pe când credeam în fiii lui Mithras. Și după o întâlnire ce a avut loc chiar în Ajunul Crăciunului, am mers acasă și, cred că am adormit, fiindcă la trezire stăteam într-un decor de un negru perfect, nu vedeam nimic, de parcă nu mai exista spațiu. Ochii mei nu reușeau să focalizeze nimicul în care mă aflam. Înspăimântat și cu broboane de sudoare pe fruntea tremurândă, căutam totuși motivele pentru care sunt acolo și mi-au trecut prin cap cele mai plauzibile idei. Prima dată mi-am zis că acuitatea mea vizuală s-a mărit, de la băutură, pe care o băgasem în mine ca-ntr-un sac fără fund, încât am ajuns să vizualizez suprafața unui nucleu al unui atom. Apoi am ajuns la concluzia că am murit din cauza unei supradoze. Așa că mă aflam undeva. Unde mai exact? Nu știu să vă zic. Dar cu siguranță ăștia de aici știau să petreacă.
Dar s-o iau cu începutul. De cum am ajuns acolo, am văzut o namilă de creatură ce avea o voce ca un tunet. M-a întrebat ce am făcut de am ajuns așa. Așa cum? Eram nelămurit, căci nu știam ce vrea să zică. Mi-a explicat. Mai mult decât voiam să știu. Aia era lumea lui Satin. Adică El era Satin. Și în dimineața în care am apărut eu acolo, Satin a realizat că lucrurile vor fi și anul acesta neschimbate și l-a cuprins o melancolie străveche ce-l făcu să rememoreze întâmplări de pe vremea neînceputului, când sub pomul cunoașterii binelui și al răului, Tatăl lui le punea mici cadouri lui și fraților lui.
- Oh, ce amintiri smolatice, a zis. Dar anul acesta vreau să facă ceva pentru mine, așa că îi voi anunța pe toți că sunt invitați la mine de Crăciun, a continuat el.
Astfel am aflat că și eu, nu știu prin ce încurcătură, am fost invitat.
- Maturitatea, ca și îmbătrânirea înseamnă să renunți la visuri. Și slavă smolii, sunt bătrân, dar nu vreau să renunț la visul meu de a avea un Crăciun fericit.
- De ce? l-am întrebat eu
- Nu pierderea libertății celeste m-a îngrozit, ci lipsa afecțiunii și a stării de apartenență a unei familii. Așa că m-am hotărât să mă pregătesc de Crăciun.
Cică vorbise cu Găbiță de la armurăria de sus dacă poate să-i facă rost de o crenguță din pomul copilăriei lui. Ăsta s-a codit un pic, dar când i-a pomenit de legătura dintre ei, s-a înmuiat și i-a adus o creangă zdravănă. Globurile erau o lucrătură migăloasă din oase sfărâmate cu rășină de lacrimi de adulterini și sclipiciul minciunilor mitomanilor. Ghirlandele erau confecționate din pielea naziștilor de la Auschwitz, colorate în sângele viran al trădătorilor. Iar instalația din pupilele sclipitoare ale violatorilor, lacomilor și dictatorilor. În toate culorile. La final a ieșit o mândrie de pom.
Apoi i-a chemat pe amicii lui, rugându-i să aducă fiecare câte ceva. Acum am să vi-i prezint pe rând.
Butbelze, un evreu cocârjat, cu nasul coroiat și privirea hulpavă, de-o zgârcenie absolută, care coborâse odată cu Satin când lucrurile s-au împuțit acolo sus, a fost rugat să aducă brânza. Era puțin zgâriată. Așa că Satin a făcut-o brânză bună în burduful de cerber. Cu acesta nu am prea vorbit pentru că era și scump la vorbă. Pentru un "salut!" și un "ce mai faci?" mi-a cerut bani împrumut.
Onamam era o germană lacomă, imigrantă venită din Imperiul Otoman, de-o frumusețe diafană, pe care Satin a rugat-o să aducă haleala. A adus stimabila toată mâncarea ce era necesară în astfel de evenimente. Și când zic toată, chiar a fost toată. A fost belșug mai ceva ca-n sânul lui Avra...mmm, numai bunătăți. Ca la restaurantele All you can eat asiatice. Ce-i drept au lipsit oalele cu sarmale, șoricul, chișca, pârjoalele, cârnații, murăturile, alte alea. Ce mai, toate porcăriile - chestiuni legate de porc - au lipsit cu desăvârșire. A fost de orice altceva, doar ce era pe sufletul meu nu. Chiar m-a întrebat la un moment dat Satin dacă mă simt bine de Crăciun la el? Știți ce i-am răspuns? Nu știți, fiindcă exact când mi-am deschis gura în încăpere a descins Atan Levi, un american rusificat doar de dragul invidiei, ca să moară dușmanii de ciudă, îmbrăcat țiplă, cu țoale de firmă, ce o ardea pe barosăneală. În plus, își luase și numele ăsta de evreu coclit, cu miros de ploșnițe, de la un georgian care făcea acte false. Odată cu Atan Levi a venit și Gore din Belphia, ăsta era un românaș glumeț, care mereu avea pe buze lenea, ironia și pofta de posmagi înmuiați. Evident că nu au adus nimic.
Apoi și-a făcut apariția Asmodeus, ce era un olandez sleit de puteri, adus puțin de spate, libidinos, dar maestru în arta BDSM-ului și a Kama Sutrei. Satin i-a zis să vină cu desertul. Și ăsta a venit cu plăcerile trupești. Satin a cam strâmbat din nas, dar doar odată e Crăciunul.
În final a venit și cel mai bun prieten al lui Satin, Feri Luc, un ungur crescut în Austria, dar expulzat în zona carpato-danubiano-pontică, cu tot cu mândria lui de a fi peste tot acasă. Avea ăsta un ochi de sticlă, barbă artificială și o perucă. Toate de un negru sufletesc. De fapt îi căzuse tot părul de la citostatice. El era cel care a adus bomboanele pentru pom.
Și eu. Eram puțin cătrănit pentru faza cu mâncarea, dar după "desert" mi-a mai trecut. Și Satin s-a apropiat de mine și m-a întrebat.
- Voi cum vă petreceți Crăciunul?
- Sincer? Ține-mi berea și țigara ca să-ți zic despre Crăciun.
- Ce e asta?, m-a întrebat Satin în momentul în care i-am întins o hârtie.
- Un fals tratat despre frumusețe.
- Nu înțeleg.
- M-ai întrebat cum ne petrecem Crăciunul? Dar eu vreau să-ți povestesc ce e Crăciunul pentru un om ursuz ca mine, care și-a petrecut toate amintirile despre acest eveniment într-un cartier de Oameni? Or fi fost ei simpli, rudimentari și mediocri după standardele europene și normele metodologice ale aplicabilității serbărilor de saturnalii în spațiul carpato-danubiano-pontic din prezent, dar eram cu toții laolaltă, fericiți și împăcați.
Mi se pare, personal, că acest eveniment anual a ajuns o sărbătoare a kitsch-ului, a abundenței, a materialismul și a stării de asediu asupra sufletului. Căutăm fenomenalul, abracadabrantul sau senzaționalul exterior.
Sunt oripilat de maglavais-ul de influențe sărbătorești pe care poporul român îl are. Nu vreau să le amintesc fiindcă ar fi un tribut mascat sau o reclamă negativă. Prin nepăsare, plictis poți face loc unei sărbători ce înainte era aducătoare de fericire, iar acum plutește în spațiul cosmic al cosmopolitului fals. Eu îmi amintesc cum ne adunam toți vecinii sărăciile și ne bucuram de mizilicurile pe care reușeau cu trudă unii sau alții să le procure întru buna veselie a comunități. Cum din lipsa noastră făceam ceva-ul cu care-i hrăneam pe cei mai puțin avuți sau nevoiași. Cum din puținul cumpărăturilor ce se încheiau pe o jumătate de pagină se prepara opulența culinară de mirosuri de pe casa scării. Cum fiecare nucă, biscuit, măr, rareori ban, înghesuite toate prin buzunarele anume cusute mai lungi ca să încapă, ne bucurau de-o mie de ori mai mult decât orice invenție actuală, fiindcă o făceam împreună, la grămadă, contopindu-ni-se sufletele juvenile într-o horă a extazului.
Cred că ăsta e catafalcul acestei sărbători: lipsa unității, a comunității și a umanității. Bucuria împreunului. Unde ești tu, copilărie cu Crăciunul colindelor și al iubirii de aproape? Cum ne adunam, ne organizam și ne pregăteam cu trei săptămâni înainte cu toții în expediția numită sărbători de iarnă și cum cântam cu o voioșie și o bucurie autentică O, ce veste minunată, Trei păstori se întâlniră și Scoală, gazdă din pătuț pentru firmitura de tihnă cerească ce ți-o oferea zâmbetele celor pe care îi colindam. Acum totul e pe Wi-Fi, la un click distanță, la 2 euro/lună, la un an lumină de suflet, de uman și de adevăr.
Acum pentru mine, cel de acum, Crăciunul nu mai e nimic. A fost o vreme când era senzația pe care o are botul puiului de iepuraș când își cunoaște pentru prima dată mama în solitudinea pădurii. Era tămăduitoarea poftă să asculți în singurătate cum se frânge carnea lemnului sub maxilarele unui foc care-l mestecă încet, cu mici plescăituri până la fărâmițarea ultimă a tăciunelui și, din când în când, să rămâi fascinat de fasciculul ce stropește cu frânturi de steluțe bezna ce se așterne ca o spovedanie la picioarele liniștii. Iar capul meu, ce se rezema pe catifeaua delicată a uitării, îmi cădea adormitor odată ce mintea mea zumzăitoare de idei năstrușnice înflorea un mac alb, zâmbitor și fragil de speranță în lutul mănos al spaimei că nu voi apuca zorii. Ăsta-i Crăciunul. Fericit.
În tot timpul ăsta Satin și toți ceilalți au stat și au ascultat parcă vrăjiți bazaconiile ce le îndrugam eu, ca la ultimul cuvânt rostit să mă trezesc lovit de o lumină puternică de lanternă. Cică am fost găsit azi-noapte de către poliție căzut într-un canal de prin oraș. Și bâiguiam ceva despre Crăciun. M-au luat drept un vagabond. Pe mine?
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)