Domnul Petrescu lucrase ca arhivar într-o bancă și, de aici, poate și meticulozitate lui în toate. La serviciu totul era pus în bună ordine, fiecare zi de lucru încheindu-se cu așezarea tuturor obiectelor folosite acolo unde le era locul, și asta deoarece nu-i plăcea dezordinea pe masa de lucru și îl indispunea să înceapă o nouă zi cu lucruri împrăștiate pe birou. Cum băncile au întotdeauna fonduri, și pentru arhivarea documentelor se găsiseră resurse generoase pentru dosarele în care erau arhivate actele. Totul era perfect aranjat pe rafturi, precum cărțile dintr-o bibliotecă, pe niciunde nevăzându-se hârtii prăfuite sau zdrențuite pe margini.
Lucrurile stăteau cu totul altfel acasă, neavând habar de ce era prin dulapuri, și asta până la moartea doamnei Petrescu. Nu știa pe unde sunt multe lucruri, dar nu-l deranja prea mult, pentru că doamna Petrescu era acolo când avea nevoie de câte ceva. Singura lui grijă, dar cea mai importantă pentru familie, era copilul. De comun acord stabiliseră ca domnul Petrescu să se ocupe de el, să-l ducă și să-l aducă de la școală și să-l ajute la lecții, mai ales în clasele primare. În schimb, doamna Petrescu, care avea program cu publicul și lucra în ture la biblioteca municipală, se ocupa de tot ce însemnau treburile casnice: curățenie, mâncare, spălat, călcat, dus gunoiul.
Ca în orice familie de români, totul se învârtea în jurul copilului: să nu-i lipsească nimic, să-l ducă în vacanțe și să-i plătească meditații la profesori bine cotați, deoarece așa erau vremurile iar copilul trebuia să aibă o bază solidă de cunoștințe pentru a reuși în viață. Rata de la apartament și toate aceste cheltuieli, plus un mic fond pentru situații neprevăzute nu le permitea să se arunce în cheltuieli necugetate iar ei, în aceste condiții, aproape că nici nu se mai gândeau la bani cheltuiți pentru plăcerea lor.
Lui Tiberiu, copilul soților Petrescu, îi mergea mintea. Știa să joace șah și chiar câștigase câteva concursuri, asta datorită domnului Petrescu care îl atrăsese de mic către acest sport, cânta binișor la chitară, doamna Petrescu fiind convinsă că o să-i ajute în viață, și îi plăcea foarte mult informatica. Lua în particular lecții de germană pentru că nu se știa când avea să aibă nevoie în viață și îi fusese cultivată și dragostea pentru citit. Erau multe zilele în care, în micuțul lor apartament, televizorul era închis iar ei, toți trei, citeau. Doamna Petrescu, prin natura meseriei, fusese cea care le insuflase cumva amândurora dragostea de lectură. Când copilul era mai mic, se întâmpla uneori să citească toți trei aceeași carte, simultan, asta dacă se găsea la bibliotecă în cel puțin trei exemplare. Datorită acestui lucru, Tiberiu avea amintiri frumoase despre cărțile de aventuri citite până la începerea liceului și păstra vii în minte unele discuții despre subiectele cărților.
În timp se dovedise că doamna și domnul Petrescu investiseră bine în educația lui. Tiberiu era IT-ist, șahul îl ajutase foarte mult în meserie iar acum câștiga cât nu visaseră ei vreodată. Pe Cristina o cunoscuse într-o ieșire la munte, când el cânta la chitară și o întreagă cabană se strânsese în jurul lui, fredonând cu toții cântece vechi, până târziu în noapte. Doamna și domnul Petrescu erau mulțumiți de cum evoluaseră lucrurile, pentru că Tiberiu se căsătorise cu Cristina, făcuseră și un copil, câștigau foarte bine și se înhămaseră și la plata ratelor unui apartament în Austria. Aveau o singură tristețe - că erau foarte departe -, dar tristețea asta nu o împărtășeau nimănui, niciodată. Ea era mai mult în suflet, unde lăsase răni adânci de dor.
Când Tiberiu se mutase cu Cristina cu chirie, apoi plecaseră din țară, domnul și doamna Petrescu se treziseră că au din ce în ce mai mult timp liber. Chiar și banii economisiți erau prea mulți, deoarece Tiberiu începuse să câștige bine, așa că doamna și domnul Petrescu începură să facă mici ieșiri, dar nu foarte lungi, nu foarte departe de casă și în pensiuni nu foarte costisitoare. Așa începură să prindă gustul plecărilor în doi. Nu mult timp după ce băiatul se mută în Austria, plecară cu mașina la el, să vadă cum s-a aranjat. Străbătând Ungaria, apoi Austria, domnul Petrescu descoperi că-i place tare mult să călătorească. Avu o revelație în acest sens pe când stătea într-unul dintre bazinele cu apă termală din Gyula, un orășel din Ungaria, aflat la aproape doi kilometri de granița cu România.
Domnul Petrescu iubea tare mult geografia și îi transmisese acest lucru și lui Tiberiu, încă de la școală generală, copilul memorând o mulțime de lucruri despre aproape fiecare țară în parte. Cu toate acestea, nu se gândise niciodată cum ar fi să plece în concediu în străinătate. Când Tiberiu era la liceu, în apartamentul de vizavi locuise cu chirie, aproape un an de zile, un bucătar chinez. Cum știa destul de bine românește și era foarte prietenos, doamna și domnul Petrescu ascultaseră o mulțime de povești despre China. Și așa se născu ideea năstrușnică să meargă într-o excursie mai lungă în China, de îndată ce ieșea la pensie și doamna Petrescu. Pentru asta, domnul Petrescu împrumută o serie de cărți de la bibliotecă și chiar își făcu o listă generoasă cu locuri de vizitat, Marele Zid Chinezesc, Armata de Teracotă și Orașul Interzis fiind doar câteva din obiectivele mari de vizitat. Ar fi fost cumva o încununare a tuturor anilor în care în centrul vieții lor fusese doar copilul, a anilor în care se lăsaseră pe dinafară pentru a-și îndeplini datoria de părinți, așteptând doar să iasă la pensie și doamna Petrescu, ca să poată să înceapă restul vieții și pentru ei.
În chiar ultima zi de serviciu, atentă să nu spargă cadourile primite de la colege, doamna Petrescu muri stupid, căzând pe gheață și lovindu-se la cap. Primise, în semn, de prețuire și de rămas bun, un set compus din două ceșcuțe și două farfurioare ca să-și bea cafeaua cu domnul Petrescu de atunci încolo, set care se spărsese, deoarece căzuse peste cutia fragilă, frumos împachetată. Pentru că mai erau câteva zile până la Crăciun, primise și un glob muzical de sticlă, cu zăpadă și cu un Moș Crăciun foarte frumos realizat. În mod miraculos acesta scăpase, domnul Petrescu recuperându-l și ținându-l în permanență pe birou, deoarece era printre ultimele lucruri atinse de soția lui. Îi făcea plăcere să-l întoarcă din când în când și să-și imagineze că ea era acolo, lângă el. În schimb, scosese de la inimă Crăciunul. Bradul pe care apucaseră să-l cumpere înainte de această întâmplare nefericită, zăcuse în balcon fără nicio podoabă în el, până pe la mijlocul lui ianuarie, când îl aruncase. De atunci, fiecare Crăciun trecuse ca o zi obișnuită, fără brad, fără nicio podoabă în casă și fără pregătiri speciale. Domnul Petrescu fusese atât de supărat pe viață, pe faptul că abia așteptase pensia ca să poată să înceapă noua lor viață, încât nu putea să se mai bucure de nimic. Atât de nedrept fusese să rămână singur, exact în momentul în care totul urma să capete alt sens, încât refuza orice urmă de apropiere a celor cărora le păsa de el. De fapt, în adâncul sufletului, doamna Petrescu nu murise, ci era plecată de acasă și urma să vină curând. La cimitir refuza să meargă, dar îi dădea unei vecine bani să mai aprindă o lumânare din când în când. Se închisese oarecum în el, vorbind doar strictul necesar cu cei din jur. Aproape că se obișnuise așa și își făcuse și un program zilnic, de la care nu se abătea. Chiar și cu Tiberiu, de care se distanțase considerabil, stabilise că poate să-l sune doar o dată pe săptămână, și anume duminica la ora 21.00, și fără să-l întrebe despre sănătate și singurătate. Domnul Petrescu nu prea avea ce-i povesti și nici nu-i plăcea să vorbească, așa că Tiberiu se mulțumea să știe că e în viață și, în același timp, îi povestea despre familia lui, despre copil și despre cât s-ar bucura să vină în vizită în Austria și să stea mai mult acolo. Spera ca într-o bună zi, să-l smulgă din singurătatea pe care o purta cu demnitate, ca pe o platoșă. Până atunci însă era cale lungă și grea.
Într-un final, dintr-o întâmplare, începuseră să vorbească și despre China, iar Tiberiu, simțind că îi face plăcere subiectul, îl întrebase cum ar fi să meargă în China, chiar și fără doamna Petrescu. Bătrănul refuzase indignat o asemenea propunere, dar, în sufletul lui, încolțise din nou ideea asta. În zilele lui bune, domnul Petrescu se gândea cum ar fi să ajungă totuși acolo, apoi să-i povestească soției tot ce văzuse. Chiar fusese la două agenții pentru oferte, asta ca să vadă cât mai costă și să se convingă că într-o bună zi, când se va simți pregătit, va păși pe pământ chinezesc.
Până atunci însă, toată viața lui se desfășura după un orar bine stabilit. Iar acum nici nu conta că, în mai puțin de o săptămână, venea Crăciunul.
Azi era zi de cumpărături, iar lucrul ăsta nu prea îl încânta pe domnul Petrescu. Îl enerva teribil și faptul că la supermarketul din apropiere, rearanjeaseră rafturile și trebuia să alerge mai mult după cumpărături și, în plus, la difuzoare se auzeau tot timpul melodii de Crăciun, care îi displăceau profund, de când nu mai era doamna Petrescu.
Se trezise la ora 6.00, ca de obicei. Își impusese că poate să lenevească maxim un sfert de oră, lucru pe care îl și făcu, deoarece erau doar 19 grade în dormitor. Asta pentru că domnul Petrescu oprea seara căldura, ca să poată să doarmă bine și să facă și ceva economii. La 6.15 se dădu jos din pat și, după ce merse la baie, își pregăti micul dejun. Iarna, de multe ori, bea ceai de tei cu lămâie și miere și mânca pâine prăjită cu gem. Mâncă în cea mai adâncă liniște, apoi își bău cafeaua, în timp ce pregăti lista de cumpărături. Foarte rar se abătea de la listă și asta pentru că nu era pretențios la mâncare și, în plus, nu-i plăcea să petreacă prea mult în fața rafturilor cu alimente.
La ora 7.00 se așeză la masa din sufragerie. Era impropriu spus sufragerie, căci de când murise doamna Petrescu, camera se transformase treptat în birou. Masa fusese trasă spre fereastră, astfel încât să-i vină lumina din stânga, cum stătea așezat la masă. Mutase biblioteca pe peretele din spatele lui, ca să-i fie la îndemână, dacă avea nevoie de ceva. Scosese de pe rafturi toate cărțile care nu-l mai interesau și le urcase pe șifonierul din dormitor. În locul lor apăruseră altele, în special de călătorie, ghiduri și chiar albume de artă, multe luate de la anticariat, toate acestea servindu-i la călătoriile pe care se amăgea că le va face într-un viitor incert. Două rafturi erau pline cu niște volume frumos legate în imitație de piele grena. Nu aveau titluri, ci doar niște numere care indicau că fuseseră aranjate într-o anumită ordine. Acolo, în acele volume-jurnal, era toată viața domnului Petrescu după moartea soției. După ce își mai revenise după înmormântare, începuse să-i vorbească în gând, apoi îl apucase spaima că o va uita, așa că se hotărâse să țină un jurnal, în care desigur că doamna Petrescu era la fel de prezentă, cum era și el. În fiecare zi povestea acolo, în scris, cum petrecuseră amândoi ziua anterioară, ce discutaseră, ce mai citise fiecare, ce gătise ea, ce mai văzuse el la televizor, ce mai făcea Tiberiu și tot ce-i mai trecea lui prin cap. Uneori își imagina că doamna Petrescu face câte un fel de mâncare mai deosebit, ca săptămâna trecută când se gândise la coada de vită din care nu mâncase niciodată, dar pentru care trebuise să se documenteze, pentru că doamna Petrescu în închipuirea lui urma să o gătească, iar el trebuia să aibă cuvintele potrivite în vârful condeiului.
Toată această înșiruire de acțiuni și gânduri îi producea mare plăcere, pentru că doar așa o putea ține acolo, lângă el. Câteodată cădea pe gânduri apoi se grăbea să pună cuvintele pe hârtie, ca nu cumva să uite ceva. În ultima jumătate de an tema discuțiilor imaginare cu doamna Petrescu fusese în mare parte excursia din China și se vedea din conversația lor închipuită că se documentase foarte mult. Un singur lucru nu reușea să tranșeze acolo, pe hârtie: s-o convingă pe doamna Petrescu să meargă cu el în această călătorie. Câteodată se simțea obosit că insista atât, dar alt drum nu se întrevedea pentru bătrânul blocat într-un prezent lipsit de persoana iubită.
De regulă, la ora 10.00 se ridica de la birou și până la ora 12.00 se ocupa de gătit, dacă era cazul și de restul activităților casnice. La 12.00 mânca, apoi ieșea la plimbare pâna la ora 15.00. Avea parcul aproape iar vara își luă pălăria și nici nu-l vedea soarele până acolo pentru că avusese noroc să locuiască într-o zonă cu multă vegetație. Iarna se învârtea ușor pe străzile din apropiere, care fuseseră curățate de gheață și zăpadă. În zilele urâte ieșea doar până la parter și privea ploaia de sub copertină. La ora 15.00 se punea în pat să se odihnească, citind, sau ascultând știrile la radioul Selena de la capul patului. La ora 18.00 mânca ceva ușor apoi pleca iar în parc dacă era vreme frumoasă sau se așeză pe fotoliu și citea sau privea la televizor. Câteodată îl puteai surprinde privind în gol și mișcându-și imperceptibil buzele, și atunci îți puteai da seama ușor că purta conversații lungi cu doamna Petrescu. Se obișnuise așa, singur, și aproape că-l deranja orice apropiere umană.
Azi avea zi de cumpărături. Avea deja lista și cum era cam lungă, se hotărî să ia căruciorul, deoarece în curând venea Crăciunul și ce era mai urât decât să asculți colinde în supermarket și să te înghesui cu ceilalți. Era ger iar zăpada proaspăt căzută acoperise porțiuni de gheață, așa că domnul Petrescu plecă spre supermarket atent să nu cadă. Petrecu acolo mai mult timp decât estimase, deoarece lumea înnebunise cu cadourile și cumpărăturile pentru sărbători. Era enervat, supărat și îl mai și durea foarte tare un genunchi, probabil din cauza frigului. Parcă și umărul începuse să-l doară, așa că se grăbi spre casă, atât cât îi permitea starea trotuarului. Când ajunse în fața blocului, mâinile îi înghețaseră chiar și cu mănuși de piele, așa că atunci când vru să scoată cheile, acestea îi căzură lângă alee, în zăpada proaspăt căzută. În timp ce se apleca după ele, un pisic vagabond veni și se freacă de pantalonii lui, mieunând. Îl împinse ușor cu piciorul, dar nu mai apucă să se aplece, deoarece băiatul vecinului de la etajul doi, care vorbise până atunci la telefon, se grăbi să vină și să-i ridice cheile de jos. Dădu apoi cu piciorul zăpada afânată să vadă dacă nu-i mai căzuse și altceva din buzunar, apoi fără ca domnul Petrescu să i-o ceară, luă căruciorul de cumpărături care alunecase ușor în spatele lor și îl conduse până la lift. Desigur că în alte circumstanțe, domnul Petrescu n-ar fi acceptat ajutorul, pentru că asta implicase și câteva cuvinte spuse de complezență și nu avea chiar dispoziția necesară, dar acum durerea de genunchi și de umăr îl mai înmuiaseră puțin.
Ajuns în apartament, domnul Petrescu lăsă căruciorul în holul întunecat și se grăbi să se schimbe și apoi să se așeze preț de câteva minute în fotoliu, ca să-și revină și să-și mai încălzească extremitățile. Dădu drumul la televizor și se sperie teribil când simți că se mișcă ceva pe lângă picioarele lui. Aprinse veioza și văzu pisicul care se lipise de el și care acum, că îi captase atenția, începuse să miaune încetișor.
La început, domnul Petrescu se blocă și nu știu cum să reacționeze. Nu mai pusese mâna pe un animal de foarte mult timp și nici nu știa dacă nu cumva are pureci sau e bolnav, fiind prea firav. Pisicul vru să-i sară în brațe, dar îl îndepărtă cu fermitate. Se ridică de pe fotoliu și începu să-l împingă ușor spre ușă. Poate că i se păru, dar pisicul începu să miaune mai tare. Aprinse lumina din hol, deschise ușa de la intrare și îl izbi un curent rece de aer care îi și aminti că îl doare umărul și genunchiul. Pisicul se ascunsese după cizmele din hol, iar el realiză că nu are atâta suflet încât să lase un animăluț afară, mai ales că se întunecase iar temperatura sub zero. Trase adânc aer în piept, apoi închise ușa la loc și, în timp ce golea căruciorul de cumpărături, începu să se gândească ce face cu pisicul. În gura căruciorului era un pește afumat, într-un ambalaj care ar fi trebuit să fie vidat. Doar că acum se vedeau urme de dinți pe ambalaj și chiar mici bucățele de piele mâncate. Probabil pisicul sărise în cărucior când îi căzuseră cheile, dar nu știa dacă făcuse asta pentru că îi mirosise a pește, sau pentru că încercase să se ascundă. Pisicul stătea acum lipit de picioarele lui, miorlăia încontinuu, iar domnul Petrescu trebuia să fie foarte atent să nu-l calce. Își dădu seama că era lihnit de foame, așa că încălzi puțin lapte într-un castronel și fărămiță un colț de pâine în lapte. Aproape i se făcu milă de bietul animal când văzu cu câtă lăcomie mânca. Se gândi apoi că n-are altă soluție peste noapte, decât să-l pună în cadă și să închidă ușa de la baie ca să fie sigur că nu face nimic prin casă, iar de dimineață o să vadă ce-o să facă. Doamna Petrescu îi apăru atunci în gând, întrebându-l dacă a făcut reparația pe lângă țevile din dormitor, că dacă nu, ar trebui să fie și nisipul, și cimentul în două găletușe, lângă dulăpiorul din balcon. Cum reparația n-o făcuse iar găletușele erau acolo, domnul Petrescu luă nisipul și-l goli într-o tăviță de plastic, din cămară. Pisicul terminase de mâncat și se spăla pe lăbuțe, pe covorul din sufragerie. Abia acum îl observă cu atenție. Era tărcat și părea să aibă ochii verzi, dar subnutrit cum era, nu era cine știe ce de el. Când se întinse pe-o parte, se putu vedea că era de fapt o pisicuță. Domnul Petrescu se gândi să-i pună un nume, dar alungă repede acel gând, pentru că dimineața avea în plan să-l ducă nu știa nici el unde. O întrebă pe doamna Petrescu ce părere are despre pisic, dar nu primi niciun răspuns, deși încercă să dialogheze cu ea de mai multe ori. Când se făcu ora de culcare, duse pisica la baie și o închise acolo. N-o lăsă mult deoarece începuse să miorlăie, așa că se duse indignat la baie, unde fu surprins să constatate că știuse la ce era bun nisipul din tăviță. Asta însemna că era obișnuită cu litiera și poate că nu era chiar vagaboandă, așa că o lăsă în cameră, ca să nu deranjeze vecinii cu miorlăiturile și nici să nu zgârie ușa. Ea încercă de mai multe ori să urce în pat, dar domnul Petrescu o dădu jos de fiecare dată. Adormi, golit de orice gând, având în minte doar grija ca nu cumva pisica să se urce în pat. Se trezi în miez de noapte cu animalul care dormea covrig pe umărul bolnav. O căldură plăcută se revărsa din corpul fragil, așa că domnul Petrescu se emoționă, lacrimi tăcute curgând-i din colțurile ochilor. Nu mai simțise ceva atât de frumos de când murise doamna Petrescu și i se păru ciudat că era ceva ce nu putea controla. Adormi într-un final iar când ceasul sună la ora 6.00 și-l trezi, avu impresia că doamna Petrescu doar ce se ridicase de lângă el, mângâindu-l și pe el, și pe animăluț.
Se trezi că începe să mângâie blănița caldă și moale la atingere. Auzi cum începe să toarcă și asta îl înduioșă puțin. Se făcuse 6.15 iar el nu se ridicase din pat. Asta îl puse puțin pe gânduri dar apoi dădu drumul la radio. La 6.40 coborî din pat și se grăbi spre bucătărie, după un drum scurt la baie. Mâncară amândoi în mare grabă, pentru că la ora 7.00 trebuia să se așeze la lucru, la biroul din sufragerie. Se așeză pe scaun iar atunci când animalul sări pe masă și se făcu ghem pe caietul deschis din fața lui, nu zise nimic și nici nu încercă să-l dea jos. Privi în gol minute în șir și nu putu să scrie nimic despre ziua de ieri. Nu putu să și-o imagineze pe doamna Petrescu cum merge cu el la cumpărături, cum îi cad lui cheile apoi urcă în apartament amândoi, cu pisicuța în căruciorul de cumpărături. Încet, încet gândurile îi fugiră la ziua de azi. De regulă avea un program de respectat, dar nu se mai gândea acum la asta. Trebuia să ajungă la veterinar să vadă dacă totul e în ordine, apoi să cumpere o litieră, nisip și mâncare pentru pisici. Și trebuia să citească mai multe despre cum se cresc animalele domestice. Se cutremură când își aminti că seara trecută îi trecuse prin cap să dea pisicuța afară când se face dimineață.
Se enervă puțin când se gândi că vine Crăciunul iar el are de umblat și s-ar putea să fie aglomerat peste tot. Atunci îi trecu prin minte că n-ar fi rău să scoată din debara brăduțul micuț, de plastic, gata împodobit, pe care îl puneau, de sărbători, pe etajera din hol. Pe lângă el, mai scoase și instalația electrică și alte câteva mici ornamente pe care, în alte vremuri, le atârnau prin casă. Nici măcar o clipă nu-i mai fugi gândul spre doamna Petrescu. N-o să mai aștepte până duminică și spre seară o să-l sune pe Tiberiu să-i spună despre pisicuță. Uitase că el nu suna niciodată.
În globul de sticlă de pe birou, începuse să ningă încet. Moș Crăciun zâmbea ușor sub barba deasă.
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)