Când ultima lumânare se stinge, ea învață deja despre un Sfânt. Un Sfânt al meu și al locului în care ne găsim. Ce e un sfânt m-a întrebat deunăzi? Un om care iubește oamenii nevoiași, dar mai ales copiii.
Decembrie e într-adevăr ca un basm. Cu noi trei bând cacao cu lapte și râzând lângă brăduțul pe care micuța noastră îl ornează deja singură cu balerine, ceea ce ne face să ne credem în Spărgătorul de Nuci. Sau e despre cărțile poștale prin care cei ce trăiesc lângă noi ne urează sărbători fericite.
E mai ales despre muzica pe vinil, când în dimineața de Crăciun îl invit la dans, iar copila noastră țipă: "I'll be home for Christmas, If only în my dreams".
Decembrie e despre zborul spre acasă. Acel acasă în care, pentru câteva zile, sunt încă un copil, iar ai mei mă țin în brațe. E despre palma părinților mei ce pare brăzdată de vreme, dar care palmă e încă aici și atunci îmi este bine.
Decembrie al meu este despre nașterea celui ce-mi este Domn și fără de care n-aș fi nimic din tot ceea ce sunt. Despre un Mesia pe care-l simt în gând și căruia-i mulțumesc pentru tot și mai ales pentru minuni. E despre biserica pe care o vizitez atunci când toată lumea a plecat acasă și în care îngenunchez în liniștea ce-mi amintește ce e de găsit pe pământ.
În decembrie nu doresc să-mi cumpăr nimic, pentru că decembrie al meu nu poate fi împachetat într-o cutie și nici nu se găsește în vreun magazin.
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)