Nu mai avea chef să iasă din casă. Cu picioarele în papucii călduroși, cu mutre simpatice de spiriduși căciulați verde, înfofolit cu halatul prea mare și o căciulă cu urechi de câine țăcănit, cu ceașca de ceai pe farfurioară tremurându-i în mână, se așeza în scaunul balansoar, pe balcon și asculta radioul în surdină. Treceau pe lângă el crengi de brad, fulgi de nea, pițigoi și clopoței, globuri și Rudolf, chiar pinguinii de la Polul Nord, numiți, undeva, într-o țară-ndepărtată, frații lui Apolodor. Gândurile îi rămâneau fixe, ca privirea prinsă de porumbeii cuminți ce dereticau sârguincioși pe pervaz.
- Dacă ai fi aici, draga mea dragă.
Din când în când ofta adânc și-atunci, curioși, intrigați de momâia până atunci nemișcată, porumbeii se uitau lung, mișcând din gâturile gri-curcubeu întrebător și-apoi, la unison, își luau zborul. Zăpada, măturată de aripi, rătăcea câteva secunde, sticlind în lumina soarelui și aducea pe buzele palide un zâmbet.
Astăzi evită ceasul. Mare, cu zornăitoare enervantă, cu doi ochi alunecoși, pisălog de fel, tic-tac-ul îl ataca în fiecare dimineață, matinal. Azi, însă, îi întoarse spatele și privi pe fereastră. Ochii i se tulburară și lacrimile udară sania strâmbă a unui moș șifonat al feței de pernă. Cu palma întinsă netezi cearșaful de lângă el și răceala locului îi zgribuli șira spinării, se înfășură și mai strâns în pătură și, tulburat de inutilitate, suspină sfâșiind liniștea apartamentului.
Din bucătărie auzi deodată mișcare. Cineva cotrobăia și bodogănea pe un ton jos, cumva povățuitor:
- Vezi, și ți-am zis de atâtea ori să nu pui ibricul de cafea sub cratița de ciorbă! Of, acum stau aplecată, să-mi vină tot sângele în cap - să-mi vină amețeală nu alta! Și cafea? Iar n-ai luat: of și of! Aha, ai lăsat totuși "cioburile" la îndemână... Vezi, de-asta te iubesc!
Și auzi clar un sărut zgomotos, un țucăit plin, iar pe obraz simți buze moi, pline și calde, cu iz de levănțică.
Se ridică în capul oaselor și alergă fericit, îmbujorat, la bucătărie unde, într-o lumină ireală, un porumbel se uita șui la el.
- N-ai făcut bradul, îl dojeni porumbelul alb ca neaua.
Se uitară unul la celălalt.
- Ba l-am făcut, spuse bătrânul mirat. Am împodobit chiar și ultima crenguță.
- Ba nu. Ai uitat ce era mai important.
Priviră în aceeași direcție. Tresări ca și când își amintise, brusc, ceva. Vru să-și dea o palmă peste frunte, dar în fața ochilor îi apărură pene albe, sidefii, strălucind puternic, în loc de mâna proprie. Înțelese. Încuviință fără cuvinte, zbură spre vârful bradului, așeză steaua și, fâlfâind în cerc, lăsă mii de steluțe să plutească deasupra bradului și-apoi:
- Crăciun fericit, draga mea dragă!
- Crăciun fericit, dragul meu drag!
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)